Un test simplu de prindere a mâinii oferă indicii despre long COVID
Un nou studiu observativ publicat în Scientific Reports sugerează că forța de prindere a mâinii poate fi un indicator util al funcției musculare și al severității simptomelor în cazul persoanelor afectate de sindromul post-COVID.
Sindromul post-COVID, cunoscut și sub numele de long COVID, reprezintă o consecință majoră a pandemiei de COVID-19, având un impact semnificativ asupra calității vieții persoanelor afectate. Long COVID se caracterizează printr-un grup de simptome ce apar, de obicei, în termen de trei luni de la infecția cu SARS-CoV-2, persistând timp de cel puțin două luni și afectând funcționarea zilnică, fără a putea fi explicate printr-o altă diagnoză. Cele mai frecvente simptome includ oboseală, mialgii, capacitate fizică redusă, malaise post-exercițiu (PEM), disfuncție cognitivă și dureri de cap.
O proporție semnificativă din pacienții cu long COVID experimentează, de asemenea, mialgie post-infecțioasă/sindrom de oboseală cronică (ME/CFS), o condiție cronică invalidantă caracterizată prin oboseală severă, PEM și disfuncție cognitivă. Disfuncția endotelială și inflamația persistentă au fost implicate în long COVID și ME/CFS, deși contribuțiile lor precise la slăbiciunea musculară rămân neclare. Fluxul sanguin microvascular afectat din cauza disfuncției endoteliale poate reduce livrarea de oxigen și nutrienți către mușchi, provocând oboseală și scăderea forței.
Având în vedere rolul potențial al disfuncției endoteliale în afectarea funcțională asociată long COVID, cercetătorii de la Universitatea Tehnică din München, Germania, au investigat utilitatea forței de prindere a mâinii ca măsură obiectivă a funcției musculare și relația acesteia cu disfuncția endotelială și markerii inflamatori.
Studiul a inclus 102 pacienți cu long COVID. Această analiză face parte dintr-un studiu observațional mai amplu intitulat „All Eyes on PCS”, care a inclus și persoane recuperate fără simptome persistente. Participanții au fost 77 de femei și 25 de bărbați, având o vârstă medie de 41,5 ani și o durată medie a simptomelor de 404 zile.
Diferite parametrii ai forței de prindere a mâinii, inclusiv forța medie, oboseala și recuperarea, au fost evaluați în mâna dominantă folosind un dinamometru digital pe parcursul a două sesiuni separate, cu un interval de odihnă de 60 de minute. În fiecare sesiune, participanții au efectuat zece contracții maxime de prindere a mâinii, fiecare având o durată de trei secunde, cu intervale de odihnă de cinci secunde.
Severitatea simptomelor long COVID, severitatea oboselii, sănătatea mintală și calitatea vieții corelate cu sănătatea au fost evaluate prin măsuri raportate de pacienți.
Analiza studiului a relevat că forța medie de prindere a mâinii și oboseala sunt asociate semnificativ cu severitatea long COVID și măsurile raportate de pacienți. În special, pacienții cu o forță de prindere mai scăzută au experimentat simptome mai severe. Cei cu severitate mai mare a long COVID au prezentat o oboseală crescută, în timp ce asocierea observată cu recuperarea slabă a forței de prindere nu a atins semnificație statistică.
Corelațiile dintre forța medie de prindere a mâinii și severitatea long COVID au fost modeste, la fel ca și cele între oboseală și severitatea simptomelor, sugerând o valoare predictivă limitată pentru pacienții individuali.
Dintre cei 101 pacienți evaluați pentru ME/CFS, 62 au fost identificați ca având condiția. Aceștia au avut forța de prindere a mâinii semnificativ mai mică, oboseală mai mare și recuperare mai slabă comparativ cu cei fără această condiție. Totuși, după ajustarea pentru vârstă și gen, asocierea cu forța medie de prindere mai scăzută a rămas semnificativă, în timp ce cele referitoare la oboseală și recuperare s-au slăbit.
Cercetătorii au constatat, de asemenea, niveluri semnificativ mai mari ale moleculei de adeziune intercelulară-1 (ICAM-1), un marker al activării endoteliale, la pacienții cu recuperare musculară afectată. Printre pacienții cu ME/CFS, nivelurile mai scăzute ale factorului de creștere endotelial vascular (VEGF) au fost asociate cu o oboseală mai mare, deși această asociere a ratat semnificația statistică după ajustarea pentru factori confuzivi potențiali. Nivelurile mai ridicate de VEGF au fost de asemenea asociate cu o recuperare mai bună a mușchilor într-o analiză ajustată.
Analiza specifică pe gen a relevat o asociere pozitivă semnificativă între forța de prindere a mâinii și ferritina (o proteină de stocare a fierului care poate crește în timpul inflamației) și o asociere negativă între numărul de trombocite și recuperarea musculară doar în rândul pacienților bărbați cu long COVID. Această constatare sugerează o legătură potențială între numărul de trombocite și recuperarea musculară.
În rândul pacientelor cu long COVID, a fost observată o asociere negativă între forța de prindere a mâinii și anticorpii împotriva proteinei spike S1 a SARS-CoV-2, indicând un rol potențial al persistenței virale în forța musculară.
Studiul identifică forța de prindere a mâinii ca o măsură obiectivă potențial utilă a funcției musculare și un indicator suplimentar al rezultatelor raportate de pacienți în contextul long COVID. Totuși, asocierea observată între scăderea forței de prindere a mâinii și simptomele mai severe a fost relativ modestă, indicând că valoarea sa predictivă pentru severitatea simptomelor este limitată și ar trebui interpretată cu precauție.
Studiul a găsit o forță de prindere a mâinii semnificativ mai scăzută, o oboseală musculară mai mare și o recuperare mai slabă a forței musculare în rândul pacienților cu long COVID care au ME/CFS. Aceste constatări sugerează că modificările observate în parametrii forței de prindere a mâinii ar putea reprezenta componente ale fenotipului ME/CFS.
Analiza biomarkerilor a relevat o asociere pozitivă semnificativă între forța de prindere a mâinii și nivelurile de ferritină în rândul pacienților bărbați. Cercetătorii au ipotezat că această asociere ar putea fi legată de metabolismul fierului și stresul oxidativ, reflectând un mecanism de protecție în rândul persoanelor cu forță musculară crescută.
De asemenea, studiul a raportat o corelație inversă între numărul de trombocite și recuperarea musculară în rândul pacienților bărbați. Cercetătorii sugerează că creșterea numărului de trombocite ar putea reflecta procese legate de coagulare care ar putea afecta livrarea de oxigen către mușchi și ar putea împiedica recuperarea, deși această explicație rămâne speculativă.
În mod notabil, studiul a descoperit o asociere inversă între forța de prindere a mâ
