Cercetarea descoperă un acid biliar care reduce acumularea de grăsime în ficat
Boala hepatică non-alcoolică, cunoscută acum sub denumirea de boală hepatică steatoză asociată disfuncției metabolice, reprezintă o afecțiune comună ce determină acumularea excesivă de grăsime în ficat, afectând aproximativ un sfert din adulți la nivel mondial.
În unele cazuri, această condiție poate provoca inflamații și leziuni ale celulelor hepatice, ducând la formarea de țesut fibros, un proces denumit fibroză. În timp, fibroză avansată poate progresa către ciroză, o stare în care cicatrizarea permanentă afectează funcția normală a ficatului. Această boală este adesea considerată una „tăcută”, deoarece simptomele pot fi absente sau ușoare până în momentul în care boala devine mai avansată.
Steatoza hepatică reprezintă etapa inițială a acestei afecțiuni, în care excesul de grăsime se acumulează în hepatocite. Deși este un disorder metabolic comun, înțelegerea mecanismelor biologice implicate și a strategiilor terapeutice eficiente rămâne incompletă.
În acest context, un studiu realizat la Universitatea Chiba a descoperit că un acid biliar, acidul hidoxicolic (HDCA), contribuie la reducerea acumulării excesive de grăsime în ficat.
Studiul a fost condus de Takashi Miki, Decan al Școlii Postuniversitare de Medicină de la Universitatea Chiba, împreună cu Eunyoung Lee ca autor principal, Antonio Vidal-Puig de la Institutul de Științe Metabolice MRC de la Universitatea Cambridge și alți cercetători. Articolul a fost disponibil online pe 7 august 2026 și a fost publicat în Volumul 45, Numărul 8 al revistei Cell Reports pe 25 august 2026.
„Am descoperit neașteptat că transplantul de țesut adipos a crescut nivelurile circulante de HDCA în modelul nostru de șoareci diabetici. Această descoperire intrigantă ne-a determinat să investigăm efectele metabolice ale HDCA. Am constatat că tratamentul cu HDCA a prevenit steatoza hepatică indusă de o dietă bogată în grăsimi”, a afirmat Miki.
Pentru a investiga efectele HDCA, cercetătorii au hrănit șoarecii cu o dietă bogată în grăsimi și i-au tratat cu HDCA. La o dozare de 0,25%, HDCA a redus nivelurile de glucoză din sânge, a diminuat cantitatea de trigliceride (grăsime) stocate în ficat și a îmbunătățit funcția hepatică, fără a afecta greutatea corporală a șoarecilor, sugerând că efectele sale asupra grăsimii hepatice nu erau legate de pierderea în greutate.
Cercetătorii au continuat să investigheze modul în care HDCA produce aceste efecte. Aceștia au descoperit că HDCA a crescut activitatea PPARα, o proteină care reglează genele implicate în degradarea acizilor grași. La șoarecii care nu aveau această proteină, HDCA nu a mai putut preveni acumularea de grăsime în ficat.
De asemenea, cercetătorii au identificat două căi prin care HDCA a activat PPARα. În primul rând, HDCA a crescut numărul celulelor T natural invariant (iNKT) în ficat. Aceste celule au produs mai mult interferon-γ (IFN-γ), o moleculă de semnalizare care a activat PPARα în celulele hepatice. PPARα a activat apoi genele care ajută celulele hepatice să descompună acizii grași.
Ca a doua cale, HDCA a crescut și nivelurile de peptide glucagon-like-1 (GLP-1), un hormon intestinal care reglează metabolismul. Cercetătorii au constatat că semnalizarea GLP-1 era necesară pentru ca HDCA să reducă grăsimea hepatică. Când au testat șoarecii care nu aveau receptorul GLP-1, HDCA nu a mai putut preveni acumularea de grăsime în ficat.
Pentru a examina în continuare rolul GLP-1 și relația sa cu iNKT și PPARα, cercetătorii au injectat liraglutidă, un medicament care activează receptorul GLP-1 și este utilizat pentru tratarea diabetului de tip 2, în șoareci normali și în șoareci care nu aveau celule iNKT, PPARα sau receptorul GLP-1. Liraglutida a redus grăsimea hepatică atât în șoarecii normali, cât și în cei fără celule iNKT, dar nu și în șoarecii fără PPARα. Aceste descoperiri au arătat că GLP-1 reduce grăsimea hepatică prin PPARα și nu necesită celule iNKT.
Împreună, cercetătorii au demonstrat că HDCA poate combate MASLD prin două căi distincte: o cale imunitară care implică iNKT și IFN-γ, și o cale metabolică care implică GLP-1. Ambele căi activează, în final, PPARα, care ajută ficatul să crească degradarea acizilor grași și să reducă acumularea de grăsime.
„Atât HDCA, cât și agonistul receptorului GLP-1, liraglutida, au demonstrat efecte anti-steatozice puternice la șoareci într-un mod dependent de PPARα”, a subliniat Miki, evidențiind PPARα ca o țintă potențială pentru dezvoltarea de strategii de combatere a MASLD.
În concluzie, aceste descoperiri subliniază potențialul HDCA ca o strategie terapeutică eficientă multi-țintă pentru tratamentul steatozei hepatice.
