Surditatea determină reorganizarea creierului pentru a îmbunătăți vederea periferică
Creierul persoanelor care sunt surde încă din copilărie se reorganizează pentru a observa mai bine ceea ce se întâmplă în periferia vizuală, conform unei cercetări recente.
Cercetătorii au descoperit că surditatea de lungă durată este asociată cu o redistribuire a resurselor neuronale în două dintre cele mai timpurii structuri de procesare vizuală ale creierului, ajutând la înțelegerea motivului pentru care adulții D/deaf (un termen care include atât persoanele cu pierdere medicală a auzului, cât și identitatea culturală a comunității surde) pot fi deosebit de abili în a detecta mișcarea și evenimentele din afara câmpului lor vizual central.
Acest avantaj le permite să monitorizeze mai eficient împrejurimile pentru a observa mișcarea sau pericolele.
Cercetătorii de la Universitatea din Sheffield și Universitatea din York au studiat 16 adulți cu surditate profundă apărută devreme și 16 adulți auzitori, toți având vârste similare. Aceștia au folosit imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a cartografia modul în care creierul reprezintă diferitele părți ale câmpului vizual.
Studiul, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), a arătat că participanții D/deaf aveau o reprezentare mai mare a vederii periferice îndepărtate în cortexul vizual primar și în nucleul geniculat lateral (LGN), o structură de releu vizual adânc în creier.
Este important de menționat că creierul nu și-a extins pur și simplu capacitatea generală de procesare vizuală. În schimb, cercetătorii au găsit dovezi ale unei redistribuiri a resurselor neuronale, cu o pondere relativ mai mare dedicată vederii periferice și mai puțin vederii centrale.
Această cercetare sugerează că creierul poate să se adapteze profund pentru a profita la maximum de mediul său senzorial, iar ca urmare, persoanele surde au o vedere periferică superioară.
Nu se știa anterior că creierul ar putea să se adapteze la mediu într-o măsură atât de mare. Această descoperire semnificativă ar putea deschide calea pentru o înțelegere mai profundă a modului în care creierul se schimbă pentru a compensa pierderile senzoriale.
