Lacrimile oamenilor atrag atenția câinilor în case, adăposturi și pe străzi
Un studiu recent publicat în revista Scientific Reports a evaluat modul în care experiențele de dezvoltare și mediul de viață influențează reacțiile comportamentale ale câinilor de companie, celor din adăposturi și câinilor care trăiesc liber la plânsul uman simulat.
Empatia, capacitatea de a percepe și a fi afectat de stările emoționale ale altora, este esențială pentru comportamentul social în multe specii. Aceasta funcționează prin mecanisme automate, cum ar fi contagionul emoțional, și mecanisme cognitive, cum ar fi luarea în considerare a perspectivei, și adesea stă la baza acțiunilor prosociale precum ajutorul sau consolare. Identificarea empatiei la animalele nonumane este o provocare, deoarece comportamente asemănătoare pot avea motivații diferite.
Câinii reprezintă un model valoros pentru investigarea răspunsului emoțional datorită istoricului lor evolutiv unic cu oamenii și sensibilității rafinate la comunicarea umană. Studiile au arătat că aceștia pot recunoaște emoțiile umane și răspund la suferință cu modificări comportamentale distincte, inclusiv creșterea atenției, căutarea apropierii și modificări fiziologice, cum ar fi schimbările în ritmul cardiac sau nivelurile de cortizol. Însă, nu este clar dacă aceste reacții provin din empatie sau din răspunsuri la indicii sociale evidente.
Cercetările actuale se concentrează în mare parte pe câinii de companie, lăsând câinii din adăposturi și cei care trăiesc liber, care constituie majoritatea populației globale, insuficient studiați. Aceste grupuri diferă în ceea ce privește condițiile de trai și oportunitățile de interacțiune umană, limitând înțelegerea noastră asupra modului în care istoricul de viață poate afecta răspunsul emoțional canin. Studiile comparative între diverse populații de câini pot ajuta la examinarea modului în care experiența și mediul se corelează cu răspunsurile la suferința umană.
Studiul a inclus câini de companie, câini din adăposturi și câini care trăiesc liber pentru a surprinde diferite contexte de viață. Câinii care trăiesc liber în Bengalul de Vest, India, trăiau în grupuri și aveau interacțiuni diverse cu oamenii, variind de la cele pozitive la cele negative. Câinii din adăposturi din Ouro Fino, Brazilia, locuiau acolo de cel puțin trei luni și aveau contact zilnic limitat cu oamenii. Câinii de companie din São Paulo, Brazilia, trăiau cu stăpânii și au fost recrutați prin intermediul rețelelor sociale și al registrilor de voluntari.
Studiul a inclus 112 câini adulți: 34 câini care trăiesc liber, 33 câini din adăposturi și 45 câini de companie. Toți câinii au locuit în mediile lor timp de cel puțin trei luni. Câinii care trăiesc liber și câinii din adăposturi erau de rasă mixtă, în timp ce câinii de companie includeau atât câini de rasă pură, cât și câini de rasă mixtă.
Fiecare grup a trecut printr-o familiarizare adaptată înainte de testare. Câinii de companie s-au obișnuit acasă timp de 10 minute, în timp ce câinii din adăposturi au primit o scurtă mângâiere și cinci minute de liniște în cuștile lor. Câinii care trăiesc liber au fost lăsați să rămână în apropiere timp de 30 de secunde înainte de testare. Câinii din adăposturi și câinii care trăiesc liber au trecut printr-o fază de afecțiune de cinci zile, cu mângâieri zilnice și hrană, pentru a construi familiaritatea cu experimentatorul. Câinii au putut intra în studiu după cel puțin trei sesiuni. Testarea a început doar atunci când câinii erau calmi și nu căutau atenție.
Fiecare câine a fost expus ulterior la patru demonstrații de câte 20 de secunde, în ordine aleatorie: o persoană familiară sau un experimentator a simulat plânsul sau a cântat un cântec. Persoana familiară era stăpânul pentru câinii de companie și un experimentator din faza de afecțiune pentru celelalte grupuri.
Reacțiile câinilor la plâns și cântat au fost influențate semnificativ de istoricul lor (adăpost, companie sau liber) și de tipul de demonstrație (plâns versus cântat). Câinii au privit mai frecvent și pentru perioade mai lungi în timpul plânsului decât în timpul cântatului. Câinii care trăiesc liber au privit mai rar și pentru perioade mai scurte decât câinii din adăposturi sau câinii de companie, care au prezentat modele comparabile.
Probabilitatea de contact cu demonstratorul a scăzut în timp. Deși grupul, acțiunea și persoana nu au avut un impact semnificativ asupra frecvenței sau duratei contactului, șansele de contact erau cu 46,5% mai mici atunci când demonstratorul era o persoană familiară, comparativ cu un experimentator. Contactul nu a diferit semnificativ între plâns și cântat.
Comportamentele orientate către demonstrator (privirea plus contactul) au scăzut, de asemenea, pe parcursul probelor. Atât grupul, cât și acțiunea au fost semnificative: câinii care trăiesc liber erau mai puțin probabil să își îndrepte comportamentul către demonstrator și au făcut-o mai rar și pentru perioade mai scurte decât câinii din adăposturi sau câinii de companie. În schimb, câinii din adăposturi și câinii de companie nu au prezentat diferențe.
Câinii nu au arătat o habituare comparabilă în comportamentele orientate către persoana neutră. Probabilitatea de a-și îndrepta comportamentele către persoana neutră depindea atât de grup, cât și de context. Când demonstratorul plângea, câinii de companie erau mai predispuși să interacționeze cu persoana neutră decât atunci când demonstratorul cânta, în timp ce câinii care trăiesc liber erau mai puțin predispuși să facă acest lucru decât atunci când demonstratorul cânta. În cazul cântatului, nu au apărut diferențe între grupuri. De asemenea, câinii de companie petreceau mai mult timp în aceste comportamente decât câinii din adăposturi.
Câinii deveneau mai predispuși să prezinte comportamente neorientate către oameni pe parcursul probelor. Grupul a fost singurul factor semnificativ; câinii care trăiesc liber petreceau mai mult timp în aceste comportamente decât câinii din adăposturi și le arătau mai des decât câinii de companie.
Concluziile studiului sugerează că răspunsurile câinilor la plânsul uman simulat variază în funcție de contextul de viață. Câinii de companie și cei din adăposturi au acordat mai multă atenție demonstratorului în general decât câinii care trăiesc liber, care au arătat mai multe comportamente nelegate de interacțiunea cu oamenii în unele măsuri. Câinii care trăiesc liber au privit totuși mai mult un demonstrator care plângea decât unul care cânta. O atenție mai mare asupra plânsului nu a stabilit că câinii au experimentat suferință sau au intenționat să ofere confort. Studiul a fost realizat în diferite țări și medii, cu proceduri de familiarizare diferite, ceea ce face imposibilă determinarea cât de mult din diferența dintre grupuri a rezultat din istoricul de viață față de contextul test
