Un plastic considerat inofensiv ar putea contribui la boala ficatului gras
Microplasticele s-au răspândit în aproape fiecare colț al mediului.
Aceste particule mici de plastic au fost găsite în apa oceanelor, în apa potabilă și chiar în interiorul corpului uman. Deși prezența lor este bine documentată, oamenii de știință continuă să investigheze ce ar putea însemna expunerea prelungită pentru sănătatea umană.
O echipă de cercetători de la Texas A&M College of Veterinary Medicine and Biomedical Sciences (VMBS) a identificat acum o potențială problemă de sănătate legată de polietilenă, unul dintre cele mai utilizate tipuri de plastic din lume. Studiile lor sugerează că microplasticele din polietilenă ar putea contribui la boala ficatului gras, în special atunci când expunerea are loc împreună cu o dietă nesănătoasă.
Polietilena reprezintă aproximativ o treime din producția globală de plastic. Este utilizată în numeroase produse de zi cu zi, inclusiv ambalaje pentru alimente, recipiente de stocare și căptușeli pentru cupe de băut. Cu toate acestea, cercetătorii au acordat relativ puțină atenție efectelor sale potențiale asupra ficatului, comparativ cu alte tipuri de microplastice.
„Niciun studiu nu s-a concentrat cu adevărat asupra efectului polietilenei asupra sănătății ficatului, iar acesta este cel mai produs plastic”, a declarat Dr. Adi Joshi, profesor asociat în Departamentul de Fiziologie Veterinară și Farmacologie al VMBS. „Ceea ce știm acum este că aceste microplastice, în special polietilena, afectează mecanismele naturale de apărare și reparare ale ficatului.”
În cadrul studiului, cercetătorii au examinat dacă expunerea la acest plastic comun ar putea promova boala ficatului gras. Această afecțiune apare atunci când excesul de grăsime se acumulează în interiorul celulelor hepatice. Conform American Liver Foundation, aceasta afectează aproximativ 25% din populația globală, reprezentând o problemă majoră de sănătate publică.
Echipa de cercetare a descoperit că expunerea la polietilenă a crescut indicatorii bolii ficatului gras chiar și fără influența suplimentară a unei diete nesănătoase. Când plasticul a fost combinat cu o dietă bogată în grăsimi, fructoză și colesterol, semnele bolii hepatice au devenit mai severe.
Aceste rezultate sugerează că expunerea la poluanți de mediu și obiceiurile alimentare proaste pot întări efectele dăunătoare ale celuilalt, provocând potențial o deteriorare mai gravă a ficatului.
„Cei care au o dietă de tip occidental, inclusiv alimente precum hamburgeri și sucuri, ar putea avea o șansă mai mare de a progresa către boala ficatului gras dacă sunt expuși și la polietilenă”, a adăugat Joshi.
Rezultatele au fost cu totul neașteptate, deoarece polietilena a fost considerată în mod tradițional un material relativ inert din punct de vedere biologic. Cu alte cuvinte, oamenii de știință au considerat în general că este mai puțin probabil să interacționeze cu sistemele biologice decât substanțele mai reactive.
Cu toate acestea, descoperirile sugerează că polietilena ar putea influența funcția hepatică în moduri care au fost anterior ignorate. Efectele sale s-au manifestat atât independent, cât și în legătură cu factorii de risc dietetici, ridicând întrebări importante despre modul în care acest plastic comun interacționează cu metabolismul și mecanismele de protecție ale organismului.
Înțelegerea locului și modului în care polietilena provoacă modificări biologice ar putea ajuta la explicarea rolului său potențial în boala hepatică. Pentru a investiga aceste efecte în detaliu, echipa de la Texas A&M a colaborat cu cercetători de la Universitatea din Oklahoma și a aplicat o tehnică avansată numită transcriptomică spațială.
Această tehnologie permite cercetătorilor să studieze activitatea genelor, păstrând informații despre locul unde se află celulele individuale în cadrul unui țesut. În loc să măsoare pur și simplu care gene sunt active, oamenii de știință pot identifica exact unde au loc modificările biologice.
Folosind această abordare, echipa a cartografiat zonele de deteriorare hepatică asociate cu expunerea la polietilenă și a identificat căile moleculare care ar putea explica efectele. O descoperire importantă a implicat PPAR-alpha, o proteină care ajută la reglarea metabolismului grăsimilor în ficat. Cercetătorii au descoperit că polietilena activează această proteină, sugerând că joacă un rol semnificativ în răspunsul ficatului la microplastice.
De asemenea, au identificat ANXA2, un gen asociat cu repararea țesuturilor, ca un alt posibil contributor la procesul bolii. Împreună, aceste descoperiri oferă o imagine mai detaliată despre modul în care polietilena ar putea interfera cu funcțiile normale ale ficatului, inclusiv mecanismele implicate în protecția și repararea țesutului deteriorat.
Investigarea acestor căi biologice ar putea ajuta cercetătorii să identifice eventual tratamente potențiale care să reducă efectele dăunătoare ale expunerii la microplastice.
Deși descoperirile scot în evidență o legătură anterior neexplorată între polietilenă și boala ficatului gras, mai multe întrebări importante rămân fără răspuns. Cercetătorii intenționează să investigheze dacă expunerea la polietilenă ar putea contribui la forme mai avansate de boală hepatică, inclusiv fibroză. Această afecțiune apare atunci când deteriorarea hepatică repetată sau continuă duce la acumularea de țesut cicatricial, care poate interfera cu capacitatea organului de a funcționa corect.
Echipa intenționează să examineze, de asemenea, alte procese moleculare implicate în răspunsul ficatului la polietilenă. Un punct de interes va fi determinarea dacă țintirea căii PPAR-alpha ar putea ajuta la protejarea ficatului împotriva deteriorării legate de microplastice. „Acesta este studiul pilot care arată că polietilena poate contribui la boala ficatului gras și utilizarea transcriptomicii spațiale a determinat exact unde a avut loc deteriorarea în ficat”, a declarat Joshi. „Celelalte microplastice ar putea fi, de asemenea, dăunătoare pentru ficat, iar cu siguranță trebuie să ne concentrăm asupra altor categorii de microplastice.”
Descoperirile adaugă la îngrijorările tot mai mari cu privire la posibilele consecințe asupra sănătății ale microplasticelor, deși sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili modul în care aceste observații experimentale se traduc în expunerea zilnică a oamenilor. Această descoperire subliniază că cercetătorii trebuie să examineze dincolo de factorii de risc familiari, cum ar fi dieta, atunci când investighează bolile cronice. Pe măsură ce cercetarea avansează, înțelegerea modului în care poluanții de mediu comuni interacționează cu organismul ar putea dezvălui contribuții anterior nerecunoscute la problemele de sănătate pe termen lung.
