Sursele de apă potabilă de tip râu prezintă riscuri mai mari de rezistență la antibiotice
Rezistența la antibiotice este din ce în ce mai recunoscută ca o provocare majoră pentru sănătatea publică și mediul înconjurător, însă riscurile nu sunt distribuite uniform în cadrul mediilor acvatice.
Un nou studiu publicat în Biocontaminant arată că sursele de apă potabilă de tip râu prezintă, în general, riscuri mai mari legate de antibiotice, genele de rezistență la antibiotice și bacteriile rezistente comparativ cu sursele de tip rezervor. Acest lucru subliniază importanța considerării tipului de sursă de apă atunci când se elaborează strategii de monitorizare și control al poluării.
„Rezultatele noastre arată că tipul sursei de apă nu este doar o etichetă geografică. Acesta poate influența modul în care antibioticele și genele de rezistență intră, persistă și se răspândesc prin mediile acvatice”, a declarat Huijun Ding de la Universitatea Nanchang. „Identificarea acestor diferențe poate ajuta gestionarii de apă să se concentreze pe monitorizarea și prevenirea surselor supuse celor mai mari presiuni.”
Cercetătorii au investigat 13 surse reprezentative de apă potabilă din bazinul Lacului Poyang, care furnizează resurse de apă potabilă pentru aproximativ 45 de milioane de oameni. Locurile incluse au fost opt surse de tip râu și cinci surse de tip rezervor, acoperind cele cinci mari râuri care se varsă în Lacul Poyang, precum și lacul în sine. Au fost colectate probe în timpul iernii și verii pentru a surprinde condiții hidrologice diferite.
Echipa a analizat 46 de tipuri de antibiotice și a detectat 13 dintre ele. Florfenicol a fost antibiotic cu cea mai frecventă detecție, atingând concentrații de până la 72,85 nanograme pe litru, în timp ce sulfametoxazol a atins până la 30,51 nanograme pe litru. Analiza surselor a sugerat că poluarea cu antibiotice a fost asociată în principal cu creșterea animalelor, apa uzată domestică și acvacultura, cu diferențe substanțiale în întreaga bazin.
Evaluarea riscurilor ecologice a arătat că ciprofloxacina, norfloxacina și eritromicina au atins niveluri moderate până la ridicate de risc în anumite locații din sub-bazinul râului Gan. La un loc din amonte, coeficientul de risc a atins 1,79 pentru ciprofloxacină și 1,31 pentru norfloxacină, în timp ce eritromicina a atins 1,17 la o locație din aval.
Studiul a examinat și genele de rezistență la antibiotice (ARG). Toate genele asociate cu rezistența vizate au fost detectate la fiecare locație de eșantionare în timpul verii, iar genele de rezistență la sulfonamide au fost grupul dominant. Modelarea statistică a indicat că abundența ARG a fost puternic asociată cu elemente genetice mobile, care pot facilita transferul genelor de rezistență între microorganisme, precum și cu tipul sursei de apă. Schimbările sezoniere par să influențeze indirect rezistența prin promovarea acestui proces de transfer de gene.
Pentru a conecta dovezile genetice cu rezistența bacteriană efectivă, cercetătorii au izolat 178 de tulpini bacteriene din probele de apă. Cele mai mari rate de rezistență au fost observate pentru lincomicină, cu 75,84%, și penicilină, cu 53,95%. Izolatele provenite din surse de râu au arătat, de asemenea, o rezistență semnificativ mai mare la aceste două antibiotice comparativ cu cele provenite din sursele de rezervor.
O excepție notabilă a fost Lacul Poyang. Deși a fost clasificat ca sursă de tip rezervor în cadrul studiului, schimbul rapid de apă și expunerea la multiple surse de poluare au dus la riscuri de rezistență comparabile cu cele observate în sursele de râu.
Aceste constatări sugerează că sursele de apă potabilă de tip râu și Lacul Poyang ar trebui să primească o atenție prioritară în supravegherea rezistenței antimicrobiene la scară de bazin. Autorii subliniază, de asemenea, că programele de monitorizare ar trebui să integreze reziduurile de antibiotice, genele de rezistență și bacteriile rezistente, mai degrabă decât să evalueze fiecare componentă separat.
