Sportivii au dificultăți în a recunoaște semnele abuzului sexual din partea antrenorilor
Un studiu realizat de grupul GIKAFIT al Universității EHU din Țara Bascilor arată că peste 80% dintre sportivi identifică comportamentele mai explicite, dar nu și alte forme de interacțiune, mai normalizate.
Andrea Sáenz a analizat modul în care sportivii percep anumite comportamente ale antrenorilor. Studiul, bazat pe chestionare aplicate la 292 de sportivi și interviuri cu 6 sportivi care au experimentat violență sexuală în timpul copilăriei, relevă că unele comportamente normalizate și nepercepute ca fiind abuzive pot face parte din violența sexuală. Rezultatele subliniază importanța educației în recunoașterea acestor tipare și asigurarea unor condiții de practică sportivă în siguranță.
Violența sexuală împotriva minorilor în sport este o realitate care rămâne în mare parte neobservată, în ciuda datelor disponibile care sugerează că nu este un fenomen izolat. Conform unui raport al grupului de cercetare GIKAFIT din Comunitatea Autonomă a Țării Bascilor, 20% dintre participanți au experimentat comportamente de natură sexuală din partea antrenorilor: pupături pe buze, arătarea interesului sexual și propuneri directe de relații sexuale.
„Cu toate că aceste rate sunt ridicate, oamenii sunt surprinși când le spun că cercetez acest subiect, pentru că ei cred că abuzul asupra minorilor nu se întâmplă în sport. Este un subiect tabu pe care oamenii încearcă să-l ascundă. Prin cercetările noastre, ne propunem să descoperim realitatea și să o facem vizibilă, pentru a putea preveni aceste situații”, explică Sáenz.
Concluziile studiului său recent, care analizează percepțiile și experiențele sportivilor, oferă date esențiale în acest sens.
„Am combinat sondaje cantitative cu 292 de sportivi și 6 interviuri calitative cu persoane care au experimentat violență sexuală în sport în copilărie și am descoperit o zonă gri. Aceasta înseamnă că există multe comportamente cotidiene pe care sportivii nu le percep ca fiind abuzive. Totuși, atunci când un supraviețuitor al violenței sexuale își reconstrucă experiența, identifică aceste comportamente ca fiind parte a procesului de abuz”, explică Sáenz.
Cei care au completat chestionarul au fost întrebați dacă 24 de comportamente specifice ale antrenorilor erau legate de violența sexuală. Peste 80% au identificat comportamentele sexualizate mai explicite ca fiind violență sexuală, cum ar fi propunerea de relații sexuale în schimbul unor privilegii, pupăturile pe buze sau privirile îndelungate asupra sânilor sau fundului sportivilor. Pe de altă parte, comportamente precum îmbrățișările, întrebările despre timpul liber, oferirea de atenție individuală sau crearea de oportunități pentru întâlniri unu-la-unu au fost rareori clasificate ca violență sexuală.
Cu toate acestea, mărturiile au arătat că cei care au experimentat violență sexuală au identificat retrospectiv unele dintre aceste comportamente mai puțin explicite și mai normalizate ca parte a abuzului. „Narațiunile lor confirmă că violența sexuală nu începe neapărat cu abuzuri evidente, ci cu atenția specială sau cadouri sau conversații personale care, în funcție de vârsta copilului, ar putea fi percepute chiar ca fiind ceva pozitiv. În cazul violenței sexuale, am observat că acest tratament special face parte dintr-un tipar”, subliniază Sáenz.
O îmbrățișare în sine nu este un delict.
Cercetătoarea de la EHU precizează că acest lucru nu înseamnă că toate comportamentele din această zonă gri sunt abuzive sau criminale. Studiul demonstrează că ele pot face parte dintr-un proces de groomare dacă sunt repetate, personalizate, legate de secrete sau înrădăcinate în relații de putere inegale. „Prin urmare, trebuie să privim întregul context, nu doar o situație specifică. Nu încercăm să analizăm dacă o îmbrățișare după un meci câștigat, de exemplu, este bună sau rea. Ar putea fi adecvată dacă un sportiv a jucat un meci excelent, dar are o stimă de sine scăzută. Ceea ce trebuie analizat este dacă această îmbrățișare face parte dintr-o atenție exclusivă sau dacă există o dependență emoțională”, explică Sáenz.
Educația în recunoașterea limitelor.
Studiul nu își propune să elimine apropierea inerentă activităților sportive, nici să trateze antrenorii ca suspecți. Se recunoaște că instruirea sportivă necesită încredere și contact fizic, dar subliniază, de asemenea, că aceste caracteristici pot îngreuna sportivii în a distinge între comportamentele care fac parte din relația sportivă și cele care depășesc anumite limite. Prin urmare, educația este extrem de importantă în acest caz, conform lui Sáenz:
„Relațiile de încredere între antrenori și sportivi sunt pozitive și necesare în sport. Nu dorim să le interzicem, dar este important să oferim sportivilor instrumentele pentru a recunoaște când anumite comportamente ar putea căpăta un sens inadecvat. Dacă știu ce ar putea să se întâmple, s-ar putea să realizeze că ceva similar li se întâmplă și pot cere ajutor. Educația este cheia pentru prevenire.”
De asemenea, echipa de cercetare de la EHU subliniază importanța instruirii profesioniștilor din sport, astfel încât aceștia să cunoască limitele și să evite anumite situații: „Scopul este de a promova medii sportive sigure în care relațiile de susținere să fie transparente și supuse unor măsuri de protecție. De exemplu, reducerea situațiilor de izolare evitabile, creșterea vizibilității întâlnirilor unu-la-unu și întărirea mecanismelor de raportare și suport.”
