De ce ne dorim desert chiar și atunci când suntem sătui

De ce ne dorim desert chiar și atunci când suntem sătui

De ce anumite alimente continuă să ne tenteze mult după ce senzația de foame a dispărut? Cercetătorii analizează relația dintre plăcere, motivație și sațietate pentru a înțelege ce ne determină să continuăm să mâncăm.

Recent, o revizuire narativă selectivă publicată în Proceedings of the Nutrition Society a examinat modul în care plăcerea și dorința alimentară influențează selecția alimentelor, reglarea apetitului, comportamentul alimentar și răspunsurile la intervențiile dietetice și de gestionare a greutății.

Oamenii adesea se gândesc la mâncare sau decid să consume alimente chiar și după ce au terminat o masă satisfăcătoare. Reglarea apetitului implică mai mult decât foamea și sațietatea fizică. Saturația ajută la încheierea unei mese, în timp ce sațietatea inhibă consumul ulterior între mese. Recompensa alimentară implică două procese distincte, dar corelate: „plăcerea”, asociată cu alimentele, și „dorința”, motivarea de a le obține sau consuma. Aceste procese, împreună cu semnalele fiziologice, experiențele senzoriale, stările de spirit, asocierile învățate și influențele de mediu, determină alegerile alimentare. De obicei, foamea crește plăcerea și dorința pentru alimentele familiare, iar acestea scad de obicei după masă, dar nu întotdeauna într-un mod egal. Este necesară o cercetare suplimentară pentru a studia cum aceste diferențe influențează alegerile alimentare, consumul de energie și rezultatele tratamentelor.

Recompensa alimentară influențează ce aleg oamenii să mănânce, când mănâncă și cât consumă. Plăcerea se referă la satisfacția asociată cu alimentele, în timp ce dorința descrie atracția motivațională sau dorința de a obține acele alimente. Învățarea leagă aceste procese de semnalele alimentare și rezultatele așteptate. Deși plăcerea și dorința se manifestă de obicei împreună, pot suferi modificări diferite în funcție de indivizi, alimente și stări nutriționale.

Cercetările sugerează că aceste procese implică parțial căi neurobiologice distincte. Rețelele asociate cu opioidele contribuie la răspunsurile plăcute, în timp ce sistemele mesocorticolimbice mai ample participă la atracția motivațională. Totuși, dopamina nu ar trebui considerată exclusiv responsabilă pentru dorință. La oameni, plăcerea și dorința sunt evaluate prin evaluări auto-raportate și sarcini comportamentale, mai degrabă decât observate direct ca procese independente.

Chestionarul de Preferință Alimentară de la Leeds (LFPQ) evaluează plăcerea explicită, dorința explicită și dorința implicită relativă. Participanții vizionează imagini standardizate cu alimente reprezentând categorii precum alimente dulci și savuroase, cu conținut mai mare sau mai mic de grăsimi. Aceștia evaluează cât de plăcut ar fi fiecare aliment și cât de mult își doresc să-l consume. Evaluările plăcerii măsoară anticiparea plăcerii, nu plăcerea experimentată în timpul mesei. Sarcinile de alegere forțată înregistrează alimentele pe care participanții le aleg și cât de repede răspund, combinând aceste măsuri într-un indice de dorință implicit relativ. O schimbare a preferinței către o categorie nu indică neapărat o dorință absolută crescută pentru fiecare aliment din acea categorie. În schimb, aceasta poate reflecta o scădere mai mică a dorinței în raport cu alte alimente disponibile. Interpretarea depinde de alimentele prezentate și de categoriile de comparație.

Foamea crește, în general, plăcerea și dorința alimentară, în timp ce consumul reduce ambele prin saturație și sațietate. Saturația specifică senzorială descrie o scădere mai mare a plăcerii pentru alimentele consumate decât pentru alternativele neconsumate, ceea ce poate schimba preferințele alimentare chiar și atunci când foamea este redusă. Un studiu cu 70 de tineri adulți a arătat o scădere a plăcerii și a dorinței explicite după o masă savuroasă, în special pentru alimentele savuroase, în timp ce dorința implicită relativă a crescut pentru alimentele dulci. Acest lucru a reflectat o schimbare în preferințele alimentare relative, mai degrabă decât o dorință absolută mai mare pentru alimentele dulci. Alte studii au arătat că modelele de gust dietetic au influențat selecția alimentelor ulterioare fără a modifica semnificativ aportul total de energie. Dovezile că dorința implicită post-masă prezice consumul ulterior dincolo de măsurile de apetit stabilite rămân limitate.

Recompensa alimentară variază și în funcție de caracteristicile individuale. Studiile realizate pe grupuri selectate de femei cu tendințe mai mari de mâncat compulsiv au raportat o suprimare mai slabă a foamei, un aport alimentar mai mare și o dorință implicită mai puternică pentru alimente dulci cu un conținut ridicat de grăsimi. Aceste descoperiri nu stabilesc un subtip clinic distinct. Cronotipul, care descrie preferințele individuale pentru somn și activitate zilnică, poate influența, de asemenea, recompensa alimentară. Un studiu cu 44 de tineri adulți a constatat că plăcerea și dorința implicită pentru alimentele bogate în grăsimi relative la cele cu conținut scăzut de grăsimi erau mai mari în după-amiaza sau seara târziu decât dimineața. De asemenea, apetitul era mai mare, iar mesele standardizate erau percepute ca fiind mai puțin sățioase mai târziu în cursul zilei. Persoanele cu cronotipuri mai tardive au arătat, de asemenea, o dorință implicită mai puternică pentru alimentele bogate în grăsimi, deși această asociere nu a diferit semnificativ între evaluările de dimineață și cele de mai târziu în zi.

Conceptul de hiperpalatabilitate descrie ipoteza că unele alimente produc recompense senzoriale neobișnuit de puternice, adesea clasificate prin combinații de grăsimi cu sodiu, grăsimi cu zaharuri simple sau carbohidrați cu sodiu. „Zgomotul alimentar” se referă la gândurile persistente și intruzive legate de alimente, care pot implica foame, pofte, restricții dietetice sau ruminație. Tratamentul bazat pe incretină a redus, se pare, zgomotul alimentar, dar mecanismele subiacente rămân neclare. O reducere a gândurilor legate de alimente nu indică neapărat o dorință redusă. Conceptul de dependență de alimente sugerează tipare de alimentație adictive, dar plăcerea, dorința sau aportul alimentar puternic nu pot stabili în mod clar dependența. Limitele diagnostice clare și dovezile care identifică componentele alimentelor specifice ca fiind adictive rămân insuficiente.

Caracteristicile alimentelor, motivațiile individuale și factorii de mediu influențează recompensa alimentară. Trei sondaje online care au implicat 3.364 de adulți din Regatul Unit au constatat că compoziția nutrițională explică aproximativ 20% din variația plăcerii alimentare și 40-60% din variația percepută a supraalimentării hedonică, o judecată subiectivă despre alimentele asociate cu consumul excesiv din plăcere. Sondaj