Impactul vieții în zonele rurale asupra rezultatelor epilepsiei
Cercetările recente sugerează că persoanele cu epilepsie care locuiesc în zone rurale din America au o probabilitate mai mare de a deceda în spital, de a ajunge cu crize severe și de a rata teste diagnostice esențiale, evidențiind astfel disparitățile persistente în accesul la îngrijiri medicale.
Un studiu recent a investigat dacă există diferențe în rezultatele clinice ale epilepsiei între mediul rural și cel urban. Epilepsia, o afecțiune neurologică cronică, se caracterizează prin crize recurente, neprovocate, cauzate de activitatea neuronală anormală.
Aproximativ 3 milioane de adulți din Statele Unite sunt afectați de epilepsie. Deși au fost înregistrate progrese în diagnostic și tratament, disparitățile în îngrijire continuă să existe. Trăind în zone rurale este asociat cu un acces redus la resurse esențiale, cum ar fi diagnosticele prin electroencefalogramă (EEG) și centrele de specialitate în epilepsie. Totuși, impactul direct al ruralității asupra rezultatelor de sănătate legate de epilepsie nu a fost definit complet.
Se observă o corelație între ruralitate și ratele de mortalitate crescute, precum și o speranță de viață scurtată. Managementul eficient al epilepsiei necesită îngrijire neurologică specializată, diagnosticare rapidă și acces constant la medicamente anti-criză. Întârzierile în tratamentul status epilepticus pot agrava și mai mult rezultatele nefavorabile. Persoanele din zonele rurale întâmpină obstacole pronunțate în accesarea neurologilor, specialiștilor în epilepsie, serviciilor de diagnostic și intervențiilor chirurgicale.
În ciuda recunoașterii acestor disparități, există limitări care împiedică o înțelegere completă a efectului ruralității asupra rezultatelor epilepsiei. Studiile anterioare sunt adesea restricționate de o acoperire geografică limitată, populații de pacienți heterogene sau date longitudinale insuficiente. Prin urmare, relația dintre locuirea în zone rurale și mortalitatea legată de epilepsie rămâne incomplet definită, subliniind necesitatea unor investigații riguroase, la scară largă.
Studiul actual, realizat pe o cohortă retrospectivă, a utilizat National Inpatient Sample (NIS), o bază de date largă privind spitalizările din SUA (2016–2021), parte a Healthcare Cost and Utilization Project (HCUP). NIS, care nu conține identificatori direcți ai pacienților, a permis această analiză fără a necesita aprobat etic sau consimțământ informat, conform ghidurilor de raportare.
Studiul a inclus pacienți cu un diagnostic principal de epilepsie și crize recurente. Au fost excluși pacienții cu spitalizări elective și cei cu vârsta sub 18 ani. După aplicarea greutăților de eșantionare, datele reprezentau aproximativ 35 de milioane de spitalizări anuale la nivel național.
Ruralitatea pacienților, bazată pe județul de reședință, a fost principala expunere și a fost clasificată folosind National Center for Health Statistics (NCHS) Urban-Rural Classification Scheme. Această schemă împarte județele în șase categorii: metropolitan central mare, metropolitan margine mare, metropolitan mediu, metropolitan mic, micropolitan și noncore (cele mai rurale).
Covariatele incluse în studiu au fost vârsta, sexul, rasa/etnicitatea, statutul de fumător, dimensiunea spitalului, statutul de învățământ, controlul/proprietatea, regiunea censului și nivelul de venit pe codul poștal. Principala ieșire a fost mortalitatea în spital, iar ieșirile secundare au inclus status epilepticus, spitalizare prelungită (>7 zile), externare non-rutinară și utilizarea EEG.
Studiul a analizat 841.445 de spitalizări pentru epilepsie în întreaga țară. Pacienții din județele rurale tindeau să fie mai în vârstă, cu o medie de 58 de ani, comparativ cu cei din județele urbane (media de 55 de ani). Aproape jumătate dintre pacienți erau femei, cu o proporție ușor mai mare în zonele rurale.
Compoziția rasială și etnică diferă și în funcție de locație: județele rurale aveau un procent mai mare de pacienți albi, în timp ce județele urbane aveau proporții mai mari de pacienți negri și hispanici. De asemenea, acoperirea asigurărilor și nivelurile de venit reflectau tendințe similare. Pacienții din zonele rurale erau mai predispuși să aibă Medicare și să locuiască în zone mai sărace, în timp ce Medicaid și asigurările private erau mai puțin frecvente. Majoritatea pacienților erau internați în spitale de învățământ urbane, însă pacienții rurali erau mai adesea internați în sud și Midwest.
Pacienții din zonele rurale au fost identificați cu un risc semnificativ mai mare de deces în spital din cauza epilepsiei comparativ cu cei din zonele urbane. Acest risc crescut a persistat chiar și pentru cazurile severe și în rândul celor tratați în spitale de învățământ urbane. Este demn de menționat că diferența de mortalitate a dispărut pentru pacienții cu asigurare privată. Ruralitatea a fost, de asemenea, asociată cu un risc mai mare de mortalitate în epilepsia post-accident vascular cerebral, dar nu în epilepsia asociată cu tumorile.
Pacienții din zonele rurale erau, de asemenea, mai predispuși să ajungă la spital în status epilepticus, o formă severă de criză, deși această disparitate nu a fost observată în rândul celor cu asigurare privată. În mod similar, pacienții din zonele rurale aveau o probabilitate mai mare de a avea spitalizări prelungite, dar această diferență a dispărut pentru cei cu asigurare privată. Autorii au observat că aceste descoperiri sugerează că factorii structurali modificabili, inclusiv acoperirea asigurărilor și accesul la resursele de sănătate, pot contribui semnificativ la disparitățile rurale-urbane, mai degrabă decât locația geografică în sine.
Pacienții din zonele rurale erau mai puțin predispuși să fie externați către centre de reabilitare sau alte facilități de îngrijire comparativ cu pacienții urbani. Cercetătorii au sugerat că acest model ar putea reflecta disponibilitatea redusă a serviciilor de reabilitare și îngrijire post-acut în comunitățile rurale, mai degrabă decât o stare mai bună la externare. De asemenea, EEG, un instrument de diagnostic cheie, a fost folosit mai puțin frecvent pentru pacienții rurali, chiar și în cazuri severe și în rândul celor cu asigurare privată. Totuși, această disparitate nu a fost observată în rândul pacienților tratați în spitalele de învățământ urbane, sugerând că accesul la resursele avansate ale spitalelor ar putea reduce parțial inechitățile în diagnosticare.
Pacienții din zonele rurale cu epilepsie au fost găsiți a fi mai predispuși să experimenteze o mortalitate mai mare în spital, un acces mai redus la instrumente diagnostice esențiale, cum ar fi EEG, și mai puține externări către centre de reabilitare comparativ cu pacienții urbani. Studiul actual a evidențiat disparitățile persistente în îngrijirea sănătății cu care se confruntă comunitățile rurale și a subliniat necesitatea de a dezvolta strategii și politici țintite pentru
