Căile cerebrale influențează percepția mâncărimii în față și în corp
Un nou studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea de Stat din Carolina de Nord arată că senzațiile de mâncărime în față sunt percepute diferit față de cele din corp, din cauza diverselor căi de semnalizare între căile trigeminale (situate în creier) și cele ale spinării.
Acest studiu ar putea conduce la dezvoltarea unor ținte moleculare specifice pentru tratarea durerii sau mâncărimii faciale.
„Poți considera că mâncărimea este transmisă de la piele la creier printr-o serie de comutatoare care sunt activate”, afirmă Santosh Mishra.
„În corp, semnalele de mâncărime pleacă de la proiecțiile neuronale din piele prin ganglionii rădăcinii dorsale (DRG) – care sunt grupuri de celule senzoriale situate la rădăcina nervilor spinali – și apoi către măduva spinării. Dar în față și pe cap, aceste semnale călătoresc către ganglionii trigeminali (TG) – care sunt grupuri de celule senzoriale situate într-o mică structură sub creier, acolo unde se află deasupra craniului.”
Cercetătorii au observat că, în cazul mâncărimii, fața și trunchiul au diferite praguri de sensibilitate. De exemplu, la șoareci, răspunsul la mâncărime cauzat de expunerea la histamină pe obraz este mai scăzut comparativ cu cel de la ceafă. „Am dorit să vedem care sunt mecanismele din spatele acestei diferențe”, spune Mishra.
Inițial, cercetătorii au examinat răspunsul la mâncărime la șoareci expuși la histamină pe obraz și ceafă, constatând că răspunsul pe obraz era semnificativ redus în comparație cu cel de la ceafă. Apoi, au studiat inervația – adică numărul de nervi prezenți – în față față de ceafă pentru a elimina cauzele structurale ale diferenței de răspuns.
În cele din urmă, au analizat populațiile neuronale din DRG și TG, precum și neuropeptidele pe care acestea le exprimă.
Neuronii din DRG și TG diferă, în principal, din cauza mediilor senzoriale în care funcționează. Pielea nu trebuie să fie capabilă să perceapă gustul sau mirosul, de exemplu. De asemenea, se pare că populațiile neuronale nu gestionează semnalele în aceeași manieră.
În DRG există căi distincte pentru durere și mâncărime. Două peptide, Substanța P (SP) și Peptidul natriuretic de tip B (BNP), sunt asociate cu durerea și mâncărimea, respectiv. Dacă se primește semnalul pentru exprimarea SP, acesta inițiază un răspuns de durere, iar dacă se primește semnalul pentru BNP, este vorba despre mâncărime.
Pe de altă parte, TG are trei căi potențiale: una pentru exprimarea SP, una pentru exprimarea BNP și una în care ambele sunt exprimate. La șoareci, părea că, atunci când se activa a treia cale, peptidele de durere SP erau produse în exces comparativ cu BNP.
„Această suprapunere în TG și supraproducția de SP pare să „devieze” răspunsul la mâncărime”, afirmă Mishra. „Următorii pași vor fi să investigăm de ce SP este supraprodus în această situație.”
Cercetătorii speră ca această lucrare să conducă la tratarea mai eficientă a mâncărimii faciale.
„Înțelegerea modului în care percepția mâncărimii în față diferă de cea din corp ar putea oferi ținte moleculare mai bune pentru terapiile viitoare”, concluzionează Mishra.
Studiul a fost publicat în revista Communications Biology și a fost susținut de grantul NIH R01AR077692. Joshua Wheeler este primul autor, iar alți contribuitori de la NC State includ pe Duncan Lascelles, Thierry Olivry, Nidha Williams și Aditi Vigneshwar.
