Reflecții asupra flexibilității reduse în yoga: experiențe și lecții
Am crezut că oamenii își doresc să vadă perfecțiunea pe rețelele sociale. M-am înșelat.
În primii mei ani ca student și profesor de yoga, postura Standing Forward Fold era etalonul prin care îmi măsuram progresul. Cât de departe puteam merge în această postură reprezenta un nivel de flexibilitate pe care nu credeam că îl voi accesa, având în vedere că sufeream de dureri cronice de spate. Ideea de a intensifica întinderea în Forward Fold părea a fi șansa mea la o nouă identitate.
Odată ce am reușit să îmi sprijin pieptul de coapse, am trecut la utilizarea blocurilor pentru a face postura și mai provocatoare. Nu exista o limită la cât de mult mă puteam împinge. Apoi, o leziune spinală a schimbat totul. Postura pe care o foloseam pentru a-mi măsura progresul a devenit acum cea care mi-a dezvăluit limitele.
După accidentare, revenirea pe saltea a fost ca și cum aș fi început totul de la zero. Având în vedere istoria mea cu stenoză spinală, nu era prima dată când trebuia să reconstruiesc practica mea fizică de yoga. Dar de data aceasta, ceva în mine s-a schimbat. Nu mai voiam să îmi depășesc limitele corpului. Am realizat că yoga nu mai era despre atingerea celei mai dificile expresii a unei posturi, ci despre restabilirea echilibrului în corpul meu.
În sfârșit, începeam să înțeleg lecția predării, care era esențială pentru yoga, dar pe care nu o aplicasem în propria mea practică. Așa că am renunțat la versiunea mea din trecut și am acceptat cine eram în prezent. În loc să caut profunzime în postură, am început să mă pregătesc pentru ușurință, exact așa cum le-am spus multor studenți în trecut. „Mută-ți picioarele la distanța șoldurilor, îndoaie-ți genunchii generos și așază blocuri sub mâini.” Acestea nu mai erau indicații generice, ci ajustări necesare pentru a permite corpului meu să participe la postură cu compasiune, nu cu forță.
Chiar și cu progresul meu interior, exista totuși o parte din mine care spera că voi putea reveni la versiunea posturii pe care o puteam face anterior. Dar au trecut luni și nimic nu s-a schimbat, cu excepția modului în care am ales să îmi privesc progresul.
Decizia de a împărtăși regresia mea cu lumea a fost un pas important. Dacă petreci timp pe rețelele sociale, știi că este aproape imposibil să eviți rețelele de realizări ale altora—poate este vorba despre transformarea personală a cuiva sau despre o fotografie de progres în antrenament. Nu că acest tip de conținut ar fi rău—de obicei este destinat să inspire. Dar poate părea că opusul progresului nu este reprezentat suficient pe rețelele sociale, în special în spațiul yoga.
În cele din urmă, am decis să fac un videoclip despre Forward Fold. Nu mai voiam să ascund realitatea a ceea ce s-a întâmplat cu corpul meu. Publicarea acestui videoclip pe rețele sociale a fost un act de acceptare, o eliberare de nevoia de a performa perfect, o îmbrățișare a ceea ce ar putea fi considerat regresie.
Yoga m-a învățat că practica nu este despre a te agăța de ceea ce puteam face odată, ci despre a fi prezent cu cine sunt acum. Totuși, eram nervoasă în legătură cu ceea ce va crede comunitatea yoga. Mă vor judeca pentru că sunt o profesoară de yoga care nu mai poate face postura așa cum obișnuia? Voi pierde urmăritori? Voi avea de suferit afacerea mea?
Ceva neașteptat s-a întâmplat. M-am trezit a doua zi și am mers direct la secțiunea de comentarii. Nimeni nu îmi judeca practica. În schimb, oamenii își împărtășeau experiențele cu regresia. Citind poveștile lor, mi s-a întărit convingerea că oamenii nu doresc să vadă perfecțiunea—ei vor să își vadă umanitatea reflectată în ceilalți. În anul care a trecut de când am împărtășit acest videoclip, mai mulți oameni decât m-aș fi așteptat s-au conectat cu acest post—pe Instagram și YouTube, acum are peste 60 de milioane de vizualizări, mai mult de 1 milion de like-uri și peste 7.000 de comentarii.
Prin această experiență, am învățat să am compasiune pentru nevoile corpului meu în moduri pe care întotdeauna le-am predat, dar pe care nu le-am aplicat niciodată eu însămi—în mare parte din cauza dorinței de a mă împinge dincolo de limitele mele pentru a posta pe rețele sociale. Nu mai acord atenție cât de mult pot să mă întind, ci mai degrabă cum mă simt în timp ce sunt în postură. Mă opresc și îmi permit respirația să se adâncească, oferind spațiu pentru senzațiile din corpul meu. Pentru că, de fapt, nu contează cum arată o postură. Ceea ce face din asta yoga este modul în care abordezi postura și te predai ceea ce este.
