Simulările digitale au dificultăți în predarea „învățării tacite” în medicină
O nouă corespondență scoate în evidență o lacună critică în educația medicală modernă, susținând că simulările digitale și realitatea virtuală nu reușesc să transmită învățarea „tacit” esențială pentru practica clinică.
Studiul, condus de Prof. Orly Lewis de la Universitatea din Ierusalim, arată că, în timp ce instrumentele digitale pot învăța anatomie, proceduri și luarea deciziilor cu o sofisticare tot mai mare, ele întâmpină dificultăți în a transmite ceea ce clinicienii numesc „învățare tacită”, intuiția fizică necesară pentru a ști câtă presiune să aplici, unde să îți pui mâinile, când un țesut nu se simte bine sau când să te oprești.
Pentru a evidenția această problemă, Prof. Lewis și o echipă multidisciplinară din Ierusalim s-au îndreptat către o sursă neașteptată: Galen din Pergam, medicul roman influent din secolul al II-lea d.Hr. Echipa a încercat să recreeze o disecție a peretelui abdominal și peritoneului unui exemplar de porc femelă, urmând instrucțiunile din cea de-a doua carte a Procedurilor Anatomice ale lui Galen.
Textul lui Galen este extrem de detaliat. De exemplu, acesta îi îndrumă pe cititori să facă tăieturi superficiale în jurul ombilicului până când țesutul subiacente devine „mai alb” decât structurile din jur. Însă, când cercetătorii au încercat să urmeze instrucțiunile antice în practică, s-au confruntat cu o problemă modernă familiară: instrucțiunile erau clare, dar abilitățile nu erau.
Ce înseamnă „superficial” sub un bisturiu? Câtă presiune este suficientă pentru a expune țesutul fără a-l deteriora sau distorsiona? Cum ar trebui să se miște mâna atunci când rezistența se schimbă? Acestea sunt tipurile de judecăți care nu pot fi surprinse pe deplin într-un manual, pe o listă de verificare sau chiar într-o simulare sofisticată.
„Chiar și instrucțiunile foarte detaliate ale lui Galen nu au fost suficiente pentru a ne ghida, iar simulările de realitate augmentată de astăzi se confruntă cu aceeași provocare”, a declarat Prof. Lewis, Principal Investigator al proiectului ATLOMY de la Universitatea din Ierusalim. „Putem programa pașii vizibili ai unei proceduri, dar simulările încă întâmpină dificultăți în a transmite intuiția fizică a unui medic experimentat.”
Corespondența susține că această problemă a devenit deosebit de urgentă pe măsură ce formarea medicală se bazează din ce în ce mai mult pe resurse digitale, în timp ce oportunitățile pentru disecții fizice, predare la patul bolnavului și practică clinică supervizată scad în unele medii.
În cadrul formării bazate pe competențe contemporane, procedurile complexe sunt adesea împărțite în pași discreți care pot fi învățați, măsurați și evaluați. Totuși, autorii atrag atenția că acest mod de abordare poate omite elementele neexprimate ale expertizei, care sunt transmise tradițional de la profesor la student prin observație, imitare, corectare și practică repetată.
Indiferent dacă un trainee plasează un cateter, face o incizie, palpează un țesut sau navighează prin variații anatomice, competența clinică depinde nu doar de cunoașterea a ceea ce trebuie făcut, ci și de dezvoltarea judecății senzoriale pentru a face acest lucru în siguranță și eficient.
Autorii nu contestă inovația digitală în educația medicală. În schimb, ei solicită o abordare mai riguroasă în proiectarea acestor instrumente. Dacă realitatea virtuală, realitatea augmentată și simulările digitale vor înlocui sau completa formarea practică, ele trebuie să identifice și să integreze dimensiunile tacite ale achiziției abilităților medicale, inclusiv atingerea, presiunea, rezistența, timpii de reacție și judecata încorporată.
Lectia desprinsă de la Galen, sugerează autorii, este atât antică, cât și urgent modernă: cunoașterea medicală nu a fost niciodată transmisă doar prin cuvinte sau imagini. Chiar și cele mai detaliate instrucțiuni lasă ceva neclar — iar acea cunoaștere lipsă ar putea fi exact ceea ce viitorii medici au nevoie cel mai mult.
