Trei decenii de progrese de la descoperirea beta-galactozidazei asociate cu senescența
O nouă recenzie a fost publicată în Volumul 18 al revistei Aging pe 15 mai 2026, având titlul „Perioada albastră – trăsături ale senescenței la 30 de ani după beta-galactozidază”.
Senescența celulară a devenit unul dintre cele mai importante procese biologice legate de îmbătrânire și de bolile asociate cu aceasta. Celulele senescente încetează să se dividă în urma stresului sau deteriorării, dar rămân active din punct de vedere metabolic, eliberând o varietate de molecule de semnalizare care pot influența țesuturile înconjurătoare. În ultimele trei decenii, dovezile au arătat din ce în ce mai mult că acumularea acestor celule contribuie la inflamația cronică, disfuncția tisulară și multe condiții degenerative asociate cu îmbătrânirea.
Recenzia examinează modul în care domeniul a evoluat de la descoperirea de referință a beta-galactozidazei asociate cu senescența (SA-β-gal) în 1995. Această descoperire a furnizat una dintre primele metode practice pentru identificarea celulelor senescente și a ajutat la stabilirea că aceste celule se acumulează în țesuturile îmbătrânite. De atunci, cercetătorii au identificat numeroase caracteristici suplimentare ale senescenței și au dezvoltat noi abordări pentru a studia rolul acestora în sănătate și boală.
Recenzia evidențiază mai multe trăsături majore recunoscute acum ca fiind semne ale celulelor senescente. Acestea includ oprirea stabilă a proliferării, activitate lizosomală crescută, secreția de molecule inflamatorii și de semnalizare cunoscute colectiv sub denumirea de fenotip secretor asociat cu senescența (SASP), disfuncția mitocondrială, modificările arhitecturii nucleare, acumularea de metale și lipofuscină, precum și supraviețuirea crescută în ciuda expunerii la stres celular.
Autorii explică faptul că, deși biomarkerii precum p16, p21 și SA-β-gal sunt utilizați pe scară largă, niciun marker singular nu este suficient pentru a identifica în mod definit celulele senescente. Multe caracteristici asociate cu senescența pot apărea și în alte contexte biologice, ceea ce face necesară evaluarea simultană a mai multor caracteristici.
Recenzia discută, de asemenea, dovezile în creștere că celulele senescente comunică extensiv cu mediul lor prin intermediul citokinelor, veziculelor extracelulare, factorilor de creștere și mediatorilor lipidici. Aceste semnale pot influența inflamația, remodelarea tisulară, fibroza și disfuncțiile asociate cu îmbătrânirea în întregul organism.
Un aspect important este avansul terapiilor senolitice – tratamente menite să elimine selectiv celulele senescente – și intervențiile care suprimă semnalizarea dăunătoare a SASP, întărind viziunea că senescența nu este doar un marker al îmbătrânirii, ci un contributor activ la procesele de boală.
„Deoarece nicio caracteristică sau marker al celulelor senescente nu este exclusiv pentru starea senescentă, se recomandă utilizarea mai multor markeri împreună pentru evaluarea senescenței.”
Autorii menționează că celulele senescente sunt remarcabil de diverse, ceea ce creează provocări pentru cercetători în încercarea de a le identifica și viza, dar, în același timp, deschide noi oportunități pentru dezvoltarea de terapii. Tehnologiile moderne, inclusiv secvențierea la nivel de celulă unică, abordările multi-omics, tehnicile avansate de imagistică și analizele computaționale, ajută oamenii de știință să înțeleagă mai bine modul în care senescența variază între țesuturi și stări de boală.
Per ansamblu, recenzia oferă o privire cuprinzătoare asupra modului în care înțelegerea senescenței celulare a evoluat de la descoperirea SA-β-gal și subliniază provocările care rămân în timp ce cercetătorii lucrează la terapii care vizează bolile asociate cu îmbătrânirea. La treizeci de ani de la descoperirea de referință a beta-galactozidazei asociate cu senescența, domeniul continuă să se extindă, oferind noi perspective asupra mecanismelor biologice care stau la baza îmbătrânirii și a tulburărilor legate de vârstă.
