Un studiu de la Oxford identifică mecanismele cerebrale ale simțului controlului
Un studiu realizat de Universitatea din Oxford a descoperit mecanismele cerebrale care ne ajută să determinăm dacă consecințele pe care le experimentăm sunt cauzate de propriile acțiuni sau de circumstanțe externe.
Publicat pe 21 august în revista Neuron, studiul a constatat că atât încrederea în propriile decizii, cât și estimările privind circumstanțele externe oferă indicii importante. Când participanții erau încrezători în decizia lor, dar primeau un rezultat negativ neașteptat, erau mai predispuși să considere că acesta a fost cauzat de circumstanțe externe. În contrast, atunci când aveau o încredere mai scăzută în decizie, erau mai înclinați să considere că performanța lor a fost cauza rezultatului.
Aceste concluzii au fost parțial determinate de faptul că participanții își monitorizau constant nivelul de certitudine în legătură cu propria performanță, chiar înainte de a primi feedback.
Folosind imagistica cerebrală ultra-înaltă și stimularea cerebrală noninvazivă, cercetătorii au identificat două circuite cerebrale prefrontal-subcorticale implicate în acest proces. Descoperirile oferă noi perspective asupra modului în care se formează simțul controlului și cum acesta influențează învățarea din succes și eșec.
Una dintre regiunile cerebrale evidențiate de cercetători este legată de substanțele chimice ale creierului care sunt țintite de multe tratamente pentru depresie. Această zonă cerebrală semnalează când apar schimbări în percepția noastră asupra controlului asupra lumii.
Capacitatea de a determina dacă un rezultat a fost cauzat de noi sau de factori externi este esențială pentru procesul de învățare. De exemplu, dacă un arcaș ratează ținta, el trebuie să decidă dacă să-și corecteze tehnica sau să compenseze un factor extern, cum ar fi vântul. O atribuire greșită ar putea conduce la învățarea unei lecții eronate.
În cadrul studiului, participanții adulți au completat o sarcină de luare a deciziilor în care judecau dacă pe un ecran erau mai multe puncte albastre sau portocalii și își evaluau nivelul de încredere în fiecare alegere. Ulterior, au primit feedback cu privire la corectitudinea răspunsului lor.
Un aspect crucial a fost că fiabilitatea acestui feedback a variat. În blocurile de „control”, feedback-ul reflecta performanța reală a participanților în 90% din cazuri. În blocurile „fără control”, acest lucru era adevărat doar în 10% din cazuri, restul feedback-ului fiind generat aleatoriu. Participanții nu au fost informați despre tipul de bloc în care se aflau, dar au trebuit să învețe acest lucru din experiență.
Cercetătorii au descoperit că oamenii foloseau nivelul de încredere pentru a determina cauza unui rezultat. Când participanții erau foarte încrezători, dar primeau feedback negativ neașteptat, erau mai predispuși să concluzioneze că acesta a fost generat aleatoriu. Când aveau o încredere mai scăzută, erau mai predispuși să atribuie feedback-ul negativ performanței proprii. În același timp, aceștia își actualizau continuu estimarea asupra nivelului de control pe care îl aveau în general asupra circumstanțelor externe.
Folosind un scanner MRI funcțional ultra-înaltă rezoluție cu 22 de participanți, cercetătorii au urmărit acest proces până la un circuit care leagă cortexul prefrontal dorsomedial (dmPFC) de nucleul raphe dorsal, o structură mică adânc în creier. Activitatea în dmPFC a corelat încrederea participanților, estimarea controlului și dacă au atribuit un rezultat performanței proprii sau aleatorietății.
Un al doilea circuit, care leagă o altă regiune a cortexului prefrontal de zonele asociate dopaminei din creierul mediu, a fost legat de modul în care aceste judecăți influențau răspunsul cerebral la feedback.
Cercetătorii au testat apoi rolul dmPFC direct într-un experiment separat cu 20 de participanți. Perturbarea temporară a activității în această regiune, utilizând stimularea magnetică noninvazivă, a făcut ca participanții să fie mai lenti în a determina dacă feedback-ul pe care îl primeau reflecta cu adevărat performanța lor sau era în mare parte aleatoriu. Aceasta oferă dovezi puternice că dmPFC este important pentru a judeca ce este și ce nu este în controlul nostru.
Coautorul studiului, Matthew Rushworth, a afirmat: „Simțul nostru de control are consecințe profunde asupra comportamentului nostru. Dacă credem că un rezultat a fost cauzat de acțiunile noastre, are sens să ne modificăm acele acțiuni data viitoare. Dacă considerăm că a fost cauzat de ceva ce nu putem controla, răspunsul adecvat poate fi foarte diferit. Acest studiu începe să dezvăluie circuitele cerebrale care ne permit să facem această distincție.”
Descoperirile ar putea ajuta, în cele din urmă, cercetătorii să înțeleagă mai bine de ce percepțiile oamenilor privind controlul pot deveni uneori distorsionate. Percepțiile alterate ale controlului și atribuirile cauzale au fost asociate cu condiții precum depresia, anxietatea și schizofrenia, deși cercetătorii subliniază că studiul actual a investigat adulți sănătoși și nu a fost conceput pentru a testa intervenții clinice. Cu toate acestea, nucleul raphe dorsal – una dintre zonele evidențiate de cercetători – este puternic legat de serotonină, care este ținta unor tratamente comune pentru depresie, cum ar fi SSRI-urile.
Dr. Liu a adăugat: „Capacitatea de a distinge ceea ce putem controla de ceea ce nu putem este esențială pentru a ne adapta cu succes la lumea din jurul nostru. Înțelegerea mecanismelor cerebrale din spatele acestei judecăți ne oferă o bază pentru a investiga ce se întâmplă atunci când acest proces devine părtinitor sau perturbat.”
