Considerarea singurătății ca problemă medicală împiedică responsabilitatea socială
Deși singurătatea a fost asociată cu efecte negative asupra sănătății, clasificarea acesteia ca o problemă medicală transferă responsabilitatea de la societate către sistemul de sănătate, deși acesta din urmă nu poate reconstrui legăturile sociale, avertizează un nou studiu realizat de Universitatea din Michigan.
Studiul, publicat în revista Social Problems, documentează cum singurătatea cronică și izolarea socială au devenit preocupări de sănătate publică, odată ce cercetările le-au legat de riscuri mai mari de îmbolnăvire, deces și creșterea costurilor în sistemul de sănătate.
Cercetări anterioare menționate în studiul actual estimează că lipsa conexiunii sociale este comparabilă cu fumatul a 15 țigări pe zi. Un alt studiu a constatat că izolarea socială, singurătatea și traiul singur cresc riscul de deces prematur cu aproximativ 30%. Un al treilea studiu a arătat că, pe lângă efectele fizice, această experiență poate avea un preț economic, costând Medicare aproximativ 6,7 miliarde de dolari anual în îngrijirea vârstnicilor.
Odată ce oamenii au văzut aceste constatări, au început să trateze singurătatea ca pe o problemă urgentă. Însă, aceasta a stârnit întrebarea: de ce considerăm problemele importante doar atunci când sunt legate de sănătate?
Sofia Hiltner a intervievat experți și a analizat peste un deceniu de articole din media, lucrări de specialitate și studii academice. A constatat că, deși legarea singurătății de sănătate a conferit legitimitate problemei, a creat, de asemenea, ceea ce ea numește un „salt logic” – presupunerea că, deoarece o problemă este legată de sănătate, sistemul de sănătate ar trebui să încerce să o rezolve.
„Nu tot ceea ce are legătură cu sănătatea aparține sistemului de sănătate”, a afirmat ea. „Medicii pot evalua pacienții și îi pot conecta la servicii, dar nu pot reconstrui comunități sau scurta orele de muncă.”
Hiltner, un trainee în demografie socială la Centrul de Studii Populaționale al Institutului pentru Cercetări Sociale de la U-M, a început să studieze singurătatea după ce a observat cum bunica sa a devenit din ce în ce mai izolată în ultimii ani ai vieții. Când a început studiile de masterat pentru a analiza izolarea în rândul persoanelor în vârstă, a descoperit încercări clinice pentru o „pastilă împotriva singurătății”. Această experiență i-a ridicat întrebări despre de ce singurătatea este predominant considerată o problemă medicală și nu una socială.
„După ce bunicul meu a murit, bunica mea a trăit singură și nu avea o structură clară în viața ei”, a spus Hiltner. „Nu părea să aibă mulți prieteni sau activități. M-a făcut să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat de-a lungul vieții ei care a dus la acea situație. M-am întrebat despre politicile sociale, în plus față de dinamica familială, care ar fi putut ajuta la prevenirea acelei situații.”
Cercetările lui Hiltner arată, de asemenea, că membrii comunității medicale nu au dorit inițial să își asume responsabilitatea pentru singurătate. În schimb, o combinație de cercetători academici, oficiali guvernamentali în domeniul sănătății și companii de asigurări au împins problema înspre sistemul de sănătate.
„Există riscul ca definirea singurătății ca problemă medicală să sufoce alte moduri de a răspunde la această problemă”, a spus ea. „Atenția, timpul și resursele sunt limitate. Pe de altă parte, clasificarea ca problemă medicală poate inspira mai multă acțiune decât s-ar fi întâmplat în alte circumstanțe.”
Hiltner speră ca studiul să inspire factorii de decizie să reflecteze asupra motivului pentru care încadrează problemele într-un anumit mod și să ia în considerare soluții în amonte.
„Mi-aș dori să reflecteze asupra punctelor tari și slabe ale abordării problemelor prin intermediul sistemului de sănătate și să privească mai departe pentru a înțelege cum apare o problemă, considerând modalități de intervenție înainte ca aceasta să apară”, a spus ea. „Sistemul de sănătate poate ajuta, dar poate merge doar până la un anumit punct.”
