O cercetare recentă relevă o conexiune interesantă între expunerea la soare, nivelul glicemiei și riscul de diabet
Expunerea la lumina solară este asociată cu niveluri mai scăzute ale glicemiei și cu o probabilitate mai mică de a dezvolta diabet de tip 2, conform unei noi cercetări publicate în revista Scientific Reports.
Diabetul de tip 2 reprezintă o afecțiune metabolică cronică în care organismul nu produce suficientă insulină sau nu o utilizează corect, ceea ce duce la acumularea de glucoză în sânge (hiperglicemie). Această condiție reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, având impact semnificativ asupra morbidității, mortalității și cheltuielilor în domeniul sănătății.
Mai multe studii observaționale au corelat nivelurile scăzute de vitamina D din circulație cu un risc crescut de diabet de tip 2. Totuși, studiile clinice randomizate actuale nu confirmă că vitamina D scăzută ar fi un factor cauzal sau că suplimentarea cu vitamina D ar preveni diabetul de tip 2 în populația generală.
Vitamina D este sintetizată în principal în pielea umană în urma expunerii la radiațiile ultraviolete B (UVB) ale soarelui. Dovezile existente sugerează că expunerea la radiațiile UV poate activa oxidul nitric stocat în piele, ceea ce poate reduce tensiunea arterială prin vasodilatație. Studiile pe animale au corelat, de asemenea, expunerea la UV cu o reducere a markerilor sindromului metabolic și a creșterii în greutate. Aceste observații sugerează că lumina solară poate aduce beneficii cardiovasculare și metabolice, independent de vitamina D.
În acest context, cercetătorii de la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, și Institutul Karolinska, Suedia, au examinat asociațiile dintre expunerea acută și cea cronică la lumina solară și nivelurile de glucoză, respectiv diabetul de tip 2.
Studiul a folosit datele de evaluare de bază ale participanților din UK Biobank colectate între 2006 și 2010. Estimările zilnice medii de UVA au fost colectate de la Agenția de Explorare Aerospațială din Japonia pentru a calcula estimările medii de UVA pe 2 zile și 7 zile pentru fiecare participant. Aceste estimări, reflectând nivelurile de UVA ambientale la locuințele participanților, au servit ca proxy pentru expunerea pe termen scurt la soare, fiind analizate în corelație cu nivelurile de glucoză din sânge ale participanților.
Informațiile raportate de participanți privind frecvența utilizării solarului sau a lămpilor de soare în fiecare an au fost utilizate ca proxy pentru expunerea cronică la soare. În funcție de frecvența utilizării solarului, participanții au fost clasificați ca neutilizatori, utilizatori ocazionali sau utilizatori frecvenți. Analizele retrospective de supraviețuire, restricționate la participanți de origine europeană albă, au fost efectuate pentru a explora asociațiile dintre utilizarea solarului și diagnosticul de diabet de tip 2.
Analiza studiului a arătat o asociație inversă între expunerea la UVA ambientale și nivelul glicemiei. Mai precis, analiza a relevat că o expunere mai mare la soare în perioada de 2 zile anterioară recoltării sângelui este asociată cu niveluri mai scăzute ale glicemiei în timpul iernii, în timp ce o expunere mai mare pe o perioadă de 7 zile este asociată cu niveluri mai scăzute ale glicemiei atât în iarnă, cât și în primăvară.
În ceea ce privește efectul expunerii cronice la soare, analiza a arătat că utilizatorii ocazionali și frecvenți de solar au avut un risc cu 14% și, respectiv, 22% mai scăzut de diabet de tip 2, comparativ cu neutilizatorii în analiza retrospectivă. Perioada mediană de observație analitică, de la vârsta de 20 de ani până la diagnosticul de diabet sau evaluarea de bază, a fost de 38 de ani. O tendință liniară semnificativă în riscul de diabet pe categoriile de utilizare a solarului a fost consistentă cu o relație de tip doză-răspuns.
Analize suplimentare au arătat că utilizarea mai frecventă a solarului a fost asociată cu un indice de masă corporală (IMC) mai mic, niveluri mai scăzute ale glicemiei și niveluri mai ridicate de vitamina D, într-o manieră dependentă de doză.
Studiul sugerează că expunerea pe termen scurt la soare a fost asociată cu reduceri modeste ale glicemiei, ceea ce autorii au considerat a fi potențial semnificativ la nivel populațional. Analizele acute și cronice indică un posibil rol al expunerii la soare în sănătatea metabolică, deși niciuna nu stabilește cauzalitate.
Expunerea pe termen scurt la soare ar putea influența nivelurile de glicemie prin intermediul oxidului nitric, care, conform cercetărilor anterioare, atinge un vârf în jur de 24 până la 48 de ore după expunerea la UV. Oxidul nitric poate reduce nivelurile glicemiei prin creșterea fluxului sanguin, secreției de insulină și sensibilității la insulină.
Asociația inversă cea mai puternică între expunerea la soare și glicemie a fost observată în timpul iernii, când nivelurile generale de soare sunt scăzute. Analizele non-liniare au arătat că nivelurile de glucoză au scăzut cel mai abrupt la expuneri scăzute de UVA, înainte de a se stabiliza la niveluri mai ridicate de UVA, care sunt mai tipice în lunile însorite.
Aceste constatări sugerează că poate fi necesară o expunere la soare peste un anumit prag pentru a declanșa efecte metabolice pe termen scurt, dincolo de care expunerea suplimentară ar putea oferi puțin beneficiu suplimentar. În alte sezoane, când majoritatea zilelor pot fi deja suficient de însorite, expunerea zilnică suplimentară ar putea oferi puțin avantaj metabolic suplimentar.
Sezonul de iarnă în regiunile cu latitudine mare, cum ar fi Marea Britanie, este asociat cu niveluri mai scăzute de radiații UVB, care sunt insuficiente pentru producția de vitamina D. Acest lucru sugerează că asociația observată între expunerea pe termen scurt la soare și nivelurile mai scăzute ale glicemiei ar putea implica mecanisme independente de vitamina D.
Relația dependentă de doză observată între utilizarea solarului și riscul de diabet de tip 2 a fost asociată cu niveluri mai ridicate de vitamina D și niveluri mai scăzute ale glicemiei. Frecvența utilizării solarului a fost modestă în rândul participanților la studiu, ceea ce este puțin probabil să explice pe deplin diferența substanțială a nivelurilor de vitamina D observate între utilizatori și neutilizatori.
Aceste constatări sugerează că utilizarea solarului ar putea fi asociată cu tipare mai ample de expunere obișnuită la soare care contribuie în comun la asociațiile metabolice observate.
Studiul are mai multe limitări. UVA ambientale au fost un proxy imperfect pentru expunerea individuală la soare, glicemia a fost măsurată în condiții de post non-standardizate, iar utilizarea solarului și istoricul diabetului au fost auto-raportate. Analiza cronică a fost, de asemenea, retrospectivă, restricționată la participanți de origine europeană albă, și ar putea rămâne susceptibilă la confuzia comportamentală reziduală în ci
