Ce ne poate învăța poezia despre uimire: un interviu cu Maya C. Popa
Asociem adesea uimirea cu experiențe extraordinare, momente de frumusețe sau de reverență care ne opresc din drum. Dar ce s-ar întâmpla dacă uimirea este și un mod de a fi atent, unul care ne invită să ne întrebăm ce credem că știm și să rămânem deschiși față de ceea ce nu putem înțelege imediat?
Poezia oferă un mod particular de a explora această posibilitate. Ea ne cere să încetinim, să privim mai atent și să facem loc ambiguității, incertitudinii și experiențelor care nu se lasă ușor explicate. Astfel, poezia poate avea ceva de învățat despre prezență, curiozitate și capacitatea noastră de a găsi sens în lumea din jur.
Ce s-ar întâmpla dacă uimirea este un mod de a fi atent care ne invită să ne întrebăm ce credem că știm și să rămânem deschiși față de ceea ce nu putem înțelege imediat?
Poeta Maya C. Popa explorează de ani de zile uimirea, prin cercetarea sa doctorală și prin opera sa creativă. Volumul său Wound Is the Origin of Wonder analizează uimirea dincolo de frumusețe și de stupoare, în timp ce cea mai recentă colecție a sa, If You Love That Lady, explorează modul în care atenția și experiența pot contesta presupunerile noastre. În acest interviu, Popa reflectează asupra relației dintre poezie și mindfulness, asupra valorii de a ne pune întrebări despre percepțiile noastre și asupra modului în care cultivarea uimirii ar putea aprofunda legătura noastră cu lumea din jur.
Ca absolventă a Programului de Scriere Creativă de la NYU, am avut ocazia să lucrez cu Maya în ultimii câțiva ani și să urmăresc evoluția scrisului ei. Autoare a trei volume de poezie și a trei chapbook-uri, precum și fondatoarea Conscious Writers Collective, ea și-a dedicat o mare parte din viața creativă și academică explorării modului în care uimirea modelează experiența noastră asupra lumii.
Angela Stubbs: Ați explorat uimirea de ani de zile, atât ca cercetătoare, cât și ca poetă. După ce ați trăit atât de mult timp cu acest subiect, cum s-a schimbat înțelegerea dumneavoastră asupra lui?
Maya C. Popa: Am devenit mai sensibilă la modul în care cuvântul „uimire” este folosit în conversații, adesea ca substitut pentru admirație, surprindere sau încântare. Este de înțeles, desigur, pentru că uimirea poate împărtăși trăsături cu sublimul sau cu ceea ce inspiră uimire. Doctoratul meu s-a concentrat însă în mod special pe ideea că uimirea ne determină să punem întrebări, iar aici cred că se află adevărata ei putere.
Am dorit să studiez uimirea nu doar printr-o lentilă estetică sau critică, ci ca pe o aptitudine umană fundamentală.
Dacă ne uităm la etimologia cuvântului, este clar că uimirea nu este o experiență simplă, lineară sau lipsită de complicații. Ea derivă din engleza veche wundor, pe care unii cercetători au sugerat că ar putea fi legat de cuvântul german wunde, adică rană. Forma substantivală înseamnă o depășire sau o ruptură a facultăților minții, în timp ce forma verbală înseamnă a manifesta o stare de admirație sau de stupoare, ori a căuta înțelegere sau sens. Cercetătorul Daniel Fusch scrie: „Verbul a se mira indică un răspuns emoțional la un eveniment minunat; substantivul mirare indică atât numele acestui răspuns, cât și evenimentul minunat care l-a provocat… Adică, în fața unei minuni, ne mirăm; astea sunt frumoasele complicații ale limbii engleze.”
Intenția mea a fost să studiez uimirea nu doar printr-o lentilă estetică sau critică, ci ca pe o aptitudine umană fundamentală, pe care o putem cultiva și care servește, în cele din urmă, drept vehicul pentru curiozitate și empatie. Desigur, cred și că este extrem de important să trăim într-o stare de apreciere și recunoștință, însă miza și exigențele uimirii sunt fascinante din punct de vedere psihic și merită analizate atent, prin descifrarea acestor distincții semantice. Astfel putem înțelege pe deplin puterea uimirii, în loc să o tratăm doar ca pe un alt cuvânt la modă.
Angela Stubbs: Ați vorbit în trecut despre uimire ca despre o experiență care implică atât a ști, cât și a nu ști. În poemul de deschidere din If You Love That Lady, „La intrarea într-un poem de dragoste, ezit”, există senzația că a ajunge la un răspuns poate pune capăt cercetării. Ce vă interesează în a păstra o întrebare vie? Există ceva ce poezia ne permite să trăim prin refuzul de a rezolva sau de a explica prea repede?
Maya C. Popa: Poemele descoperă și se dezvăluie pe parcurs; ele sunt, după cum sugerează minunata noastră laureată a Premiului Nobel, Anne Carson, „o acțiune a minții surprinsă pe pagină… o mișcare a propriei persoane printr-un gând, printr-o activitate a gândirii”. Uimirea catalizează impulsul poetic. Cred că ea provoacă o neliniște generativă, care își caută în mod natural forma în limbaj.
Cred, de asemenea, că uimirea poate fi transmisă de la scriitor la cititor.
Cred, de asemenea, că uimirea poate fi transmisă de la scriitor la cititor. Așa cum sugerează Peter de Bolla în studiul său despre experiența estetică, operele literare sunt produse prin activitatea de lectură. Are sens: pe măsură ce citim, reacționăm în mintea noastră, pe măsură ce le asimilăm. Lectura este inerent interactivă, mai ales pentru scriitori.
Deci, ca să răspund mai direct la întrebare, cred cu tărie în valoarea de a menține întrebarea vie, iar cred că o parte din senzația noastră de a fi vii vine din acest sentiment al unei anchete continue asupra vieții. Rilke îi recomanda tânărului poet: „Fii răbdător cu tot ceea ce rămâne nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești întrebările înseși.” Putem observa rezultatele nevoii noastre de rezolvare imediată, de certitudine și de scurtături peste tot în cultura noastră. Ea stă în centrul unora dintre cele mai mari preocupări ale noastre (inteligența artificială, GLP-1 etc.). Există tot mai multe modalități de a ocoli gândirea critică. A sta cu întrebarea, chiar a găsi la fel de multă plăcere în întrebare ca în soluție, mi se pare o parte esențială a gândirii și a scrisului.
În cazul poemului de deschidere, am vrut să încep cu o autointerogare care recunoaște repetarea poemelor de dragoste de-a lungul istoriei și modul în care persoana iubită pare mereu situată la distanță, invitând poetul să scrie spre ea pentru a închide distanța. Apoi există ideea, introdusă tot de Anne Carson, că dorința presupune un decalaj. Astfel, această colecție reflectă mult asupra acestor întrebări.
Mă gândesc mereu la Lucille Clifton, care spunea că poemele apar din uimire, nu din cunoaștere.
Angela Stubbs: De-a lungul acestei colecții, percepțiile sunt revizuite: un șoarece devine o pitulice, iar un fluture-șoim este confundat cu un colibri. Vedeți uimirea ca pe o disponibilitate de a descoperi că primele noastre percepții sau poveștile pe care ni le spunem sunt incomplete? Acest lucru are legătură, într-un fel, cu procesul scrierii, care cere o receptivitate similară? Cum știți când să conduceți un poem și când să urmați ceea ce devine?
Maya C. Popa: Mă gândesc mereu la Lucille Clifton, care spunea că poemele apar din uimire, nu din cunoaștere. Prețuiesc acest fel de flexibilitate mentală și capacitatea de a-ți revizui gândirea sau percepția, în loc să stagnezi sau să te atrofiezi în jurul unei convingeri. Această deschidere și capacitatea de a evalua și reevalua atunci când este nevoie sunt de neprețuit pentru poeți, care fac acest lucru în mod regulat pe parcursul revizuirii. Am vrut cu siguranță să acord atenție acestei capacități atunci când am observat-o în mine și să o redau pe pagină cât mai precis. Ca poetă, deseori simt că joc atât rolul fulgerului, cât și al sticlei care îl captează în același timp.
Practic, trebuie să ascult foarte atent întrebările mai profunde și mai interesante de sub suprafața scrisului meu, pe măsură ce avansez. Ceea ce m-a împins spre pagină poate să nu fie ceea ce mă interesează până la capătul multor ciorne. Toate acestea mă obligă să-mi pun ego-ul deoparte și să fiu necruțătoare cu mine atunci când ceva nu funcționează, fie pentru că nu este suficient de riguros sau precis în gândire, fie pentru că nu și-a găsit încă muzica.
Este rar să îmi iasă un poem din doar câteva ciorne; este mai probabil să lucrez la mai multe poeme de-a lungul unui an sau al unui an și jumătate, iar multe nu le voi împărtăși niciodată.
Acest lucru mă obligă să nu știu pentru mult timp și apoi, pe măsură ce descopăr și distilez ce fac, să fac această descoperire lizibilă mai întâi pentru mine și apoi, sper, pentru cititor. Revizuirea se face pe straturi, de-a lungul multor luni sau ani. Atâta timp îmi trebuie ca să înțeleg cu adevărat propriul simț sonor pe pagină. Este rar să îmi iasă un poem din doar câteva ciorne; este mai probabil să lucrez la mai multe poeme de-a lungul unui an sau al unui an și jumătate, iar multe nu le voi împărtăși niciodată.
Angela Stubbs: În „February Clear”, vă îndreptați de la privirea asupra lumii naturale spre posibilitatea ca privitul în sine să ne poată schimba. Care este, pentru dumneavoastră, diferența dintre a vedea pur și simplu ceva și a acorda acelui lucru tipul de atenție care ar putea chiar să schimbe persoana care privește?
Maya C. Popa: Mă gândesc mereu la proverbul potrivit căruia nu vedem lucrurile așa cum sunt, ci așa cum suntem noi. Mai cred că adesea ne prezentăm cu psihicul împărțit în 12 locuri diferite în același timp. Cât de des ne gândim la lucrul pe care trebuie să-l facem următorul, la conversațiile enervante pe care tocmai le-am avut, la ce fac alți oameni pe internet etc.? Este greu să rămânem în propriul nostru culoar și în propriul nostru moment.
În acel poem, am încercat să surprind experiența de a privi și de a vedea cu adevărat și să recunosc cât de des acest lucru nu se întâmplă. Ca cineva care nu a crescut cu un vocabular agrar, recunosc și că, deși strămoșii mei probabil priveau spațiile verzi și evocau imediat o paletă de cuvinte pentru ceea ce observau, eu pot numi doar câteva trăsături ale oricărui peisaj. Iar acelea sunt mai ales lucrurile evidente: dealurile, iarba, pietrele. Nu pot numi felul copacului sau tipul ierbii. Iar acest lucru contează, pentru că atenția și importanța se transmit și se înțeleg și prin limbaj. Dacă al nostru este semnificativ limitat, cum putem apăra lumea naturală? Prietenul meu, naturalistul Robert Macfarlane, spune că „nu vom salva ceea ce nu iubim, iar noi iubim rareori ceea ce nu putem numi”.
Angela Stubbs: Vorbim adesea despre „cultivarea uimirii”, mai ales în spațiile de mindfulness și de contemplare, ca și cum uimirea ar fi ceva ce am putea produce deliberat. După ani de studiu și de scriere despre ea, credeți că uimirea în sine poate fi cultivată sau putem cultiva doar atenția, deschiderea și receptivitatea care ne permit s-o recunoaștem atunci când apare?
Maya C. Popa: Cred că putem și ar trebui să cultivăm un sentiment de uimire. Dar dacă ne întoarcem la scopul ei, care este parțial acela de a ne determina să punem întrebări, nu doar să admirăm, cred că suntem mai aproape de ceea ce contează cu adevărat, și anume de a nu lua lucrurile de-a gata. Dacă tratăm uimirea ca fiind pur pozitivă, ca pe o admirație constantă, vom cădea deseori pradă stărilor noastre de spirit, ceea ce o va face greu de atins sau o va face să pară forțată.
Cultivarea uimirii presupune, la început, să acordăm atenție mai deliberat decât am face în mod obișnuit, până când devine o orientare naturală. Este puțin diferită de o practică a recunoștinței, deși ne scoate și pe noi din rutina noastră și ne arată ceea ce este destul de puțin probabil, „singularitatea minunată” a experienței umane.
Rachel Carson spunea că „cu cât putem concentra mai clar atenția asupra minunilor și realităților universului din jurul nostru, cu atât vom avea mai puțin gust pentru distrugerea rasei noastre”, iar eu susțin gândirea ei potrivit căreia uimirea și umilința sunt cele care ne feresc de distrugerea gravă. Dacă putem fi uimiți de improbabilitatea și unicitatea unei vieți umane, atunci suntem mai puțin predispuși să recurgem la violență. Cu cât ne dezvoltăm mai mult capacitatea de a ne minuna, cu atât arta noastră devine, cu siguranță, mai mare, iar speranța că vom vedea interconectarea noastră și că ne vom proteja și prețui unii pe alții crește.