Vindecarea durerii noastre prin bunătate iubitoare
Ideea de a practica o prezență blândă și prietenoasă, care ne permite să ne apropiem de durere în loc să ne întoarcem de la ea, pare adesea contraintuitivă, nu-i așa?
De obicei, atunci când ne confruntăm cu ceva dureros sau înfricoșător, tendința noastră obișnuită este să o îndepărtăm și să fugim de ea, din instinct de autoconservare. Nu este vina ta. Este biologie.
Suntem descendenții animalelor cu sistem nervos, așa că apropierea de dificultățile noastre nu vine deloc natural. Ne este greu să ne imaginăm că lucrurile cu care ne luptăm toată viața ar putea deveni surse de trezire. Și este atât de ușor să ne judecăm experiențele, ținându-ne, în esență, împotriva noastră pentru felul în care suntem.
La acestea se adaugă și numeroasele moduri în care, în cultura contemporană, ne putem sustrage de la grija pentru noi înșine. Poate ne temem că suntem egoiști sau ajungem chiar să ne vedem ca fiind o povară. Este atât de ușor să cădem în judecată.
Prin practica compasiunii ne deschidem către acest spațiu sensibil. Iar când această deschidere se produce, descoperim că există loc pentru viața care este chiar aici, chiar acum. Așadar, te rog să fii blând cu tine atunci când pătrundem în acest teritoriu al compasiunii față de noi înșine.
Ajungem la toate acestea în mod foarte firesc. Dar hai să explorăm: care este costul real de a fi în război cu noi înșine, sau cu o parte din noi? Și ce simțim cu adevărat atunci când purtăm acest război? Cât din ce ni se întâmplă aduce experiențele asupra noastră și cât aducem noi în experiențele noastre?
Gândește-te la asta: răspunsul nostru la orice apare este locul unde ne plasăm atenția, și asupra acesteia avem cu adevărat influență. Nu putem controla ceea ce apare. Avem însă o oarecare putere asupra locului în care ne îndreptăm atenția.
Mulți practicanți vorbesc despre aceasta în termenii „celei de-a doua săgeți”. Aceasta apare atunci când luăm ceva deja dificil și îl înmulțim cu rezistența noastră față de el. Iar acest lucru poate fi mult mai dureros decât sentimentul inițial.
Aceasta este formula: Experiență x Rezistență = Suferință.
Deci, cum ne putem susține cu o oarecare compasiune? „Suferința” este un cuvânt foarte mare. Având în vedere tot ce se întâmplă în lume, este ușor să simțim că putem minimaliza ceea ce trăim personal. Cred însă că trebuie să ne includem pe noi înșine și dificultățile cu care ne confruntăm. Mintea spune mereu: „Ei bine, cel puțin, știi, cel puțin…” – și completezi tu spațiul liber. Cel puțin nu e asta, cel puțin nu e aceea. Nu știu cum e la tine, dar eu simt că sunt aproape forțat să fiu recunoscător atunci când nu sunt dispus să întâmpin ceea ce este greu cu o oarecare compasiune. Să acceptăm, deci, că rezistența este normală. Și rezistența are dreptul să fie aici.
Durerea poate fi prezentă în viețile noastre în nenumărate feluri, iar toate sunt dificile. Fiecare dintre noi a fost atins de durere, pierdere, de nenumărate lupte. Aceste lucruri în sine sunt greu de parcurs pentru mulți dintre noi. Dar și mai greu decât ele este atunci când considerăm că ceea ce s-a întâmplat sau se întâmplă este vina noastră.
Nu trebuie să ne apărăm durerea sau să ne judecăm. Văd asta cu fiul meu de doi ani. Uneori țipă pur și simplu. Ceva îl deranjează cu adevărat, foarte tare. Nu contează ce anume. Știu ce are nevoie. Are nevoie de o îmbrățișare. De a fi ținut în brațe. De îngrijire. De atenție plină de iubire.
Asta vom face în această practică: ne vom susține pe noi înșine cu aceeași grijă. Ne vom permite să ne îngrijim propriile răni, așa cum am face pentru oricine ne pasă.
Începem cu disponibilitatea de a intra în contact cu durerea și de a o înmuia, în loc să o respingem. Facem asta acordându-ne atenție corpului și senzațiilor prezente. Există o schimbare de temperatură? O pulsație? Se mișcă? Are un centru? Are margini? Există locuri unde nu este prezentă?
Dacă devine copleșitoare, ne putem îndrepta atenția spre partea experienței noastre care nu este activată. Putem vizita locul din corp unde trăiește această durere și ne putem întoarce la un loc de liniște dacă devine prea mult.
Curiozitatea noastră față de acest proces este esențială. Nu întrebarea „de ce mi se întâmplă mie asta?” sau povestea pe care am putea-o construi în jurul ei, ci: care este senzația trăită a acestei dureri? Aceasta este puterea conștientizării – capacitatea de a cultiva o viziune mai clară asupra a ceea ce apare și, prin urmare, de a nu fi luați pe nepregătite de aceasta sau pierduți în ea.
Așadar, în această practică urmărim două componente: disponibilitatea și vederea clară. Pe scurt, atunci când aducem compasiunea în interiorul nostru, pentru a ne include pe noi înșine, sarcina noastră este să onorăm rana. Nu este ușor. De fapt, este foarte rar să ne întâlnim pe noi înșine în acel loc. Dar dacă nu o facem, pierdem o parte considerabilă din viața noastră.
Așa cum am discutat săptămâna trecută, planul este să ne extindem treptat cercul grijii. Am început cu cei mai dragi nouă; acum ne vom concentra asupra noastră. Săptămâna viitoare vom avea în minte persoane neutre, iar apoi pe toți, inclusiv persoanele dificile. Îmi place această secvență, dar uneori simt că, atunci când practic, pot fi toate cele patru categorii de oameni. Uneori sunt o persoană ușor de iubit. Alteori este greu să mă susțin cu compasiune. Alteori mă simt destul de neutru.
Te încurajez să reflectezi asupra momentelor în care simți cel mai mult nevoia de iubire. Pentru mine, este mai ales atunci când greșesc. Și când nu simțim că ne putem întâlni pe noi înșine, nu atunci vedem cu adevărat ce fel de iubitori suntem? Este iubirea condiționată – doar cât timp mă comport corect? Ceea ce vrem să facem aici este să lărgim spațiul în care suntem dispuși să ne întâlnim pe noi înșine.
Vreau să subliniez încă o dată: este important să nu folosim niciun aspect al practicii pentru a ne judeca. Ceea ce încercăm este să ne oferim iertare. Așa ne putem întâlni acolo unde ne simțim cel mai neîmpliniți.
Consider util să observ ce apare pe parcursul acestei practici a compasiunii. Mă ajută să văd mai bine care este relația mea cu acea durere. De asemenea, mă ajută să văd asta ca ceva ce trece prin conștiința mea. Nu este cine sunt eu. Consider această distincție foarte utilă.
Altfel spus, încercăm să nu luăm nimic personal. Realizăm că putem practica aproape orice, dacă nu o luăm personal. Fie că este vorba de stres, frustrare sau durere, nimic nu trebuie să rămână în afara grijii noastre. Poate simțim că am trecut prin prea multă durere sau prea puțină – nu contează cu adevărat de ce suferim, ci doar că putem recunoaște că există lucruri dureroase.
Ține minte și că invităm spațiul în jurul acestei dureri pe care o descoperim. Durerea nu este singurul lucru care se întâmplă aici. Aceasta este alchimia prezenței. Ne ajută să ne apropiem de dificultățile pe care am încercat cu disperare să le evităm, astfel încât acestea să poată deveni surse ale trezirii noastre, ale înțelepciunii și ale echanimității.
Bine, să încetăm să citim meniul și să mâncăm din mâncare.
Citește și practică meditația ghidată de mai jos, făcând o pauză după fiecare paragraf. Sau ascultă practica audio.
1. Permite-ți atenției să se îndrepte spre interior. Înmoaie privirea. Relaxează corpul.
2. Să ne propunem intenția de a ne întâlni pe noi înșine, și cu tot ce apare, cu căldură și afecțiune. Din nou, voi oferi un poem. Acestea sunt cuvintele lui Bob Sharples: „Nu medita pentru a te repara, pentru a te vindeca, pentru a te îmbunătăți sau pentru a te răscumpăra. Fă-o mai degrabă ca pe un act de iubire, de prietenie profundă și caldă cu tine însuți. În acest fel, nu mai este nevoie de agresivitatea subtilă a autoperfecționării sau de vinovăția nesfârșită de a nu face destul. Oferă posibilitatea unui sfârșit al ciclului neîncetat de a încerca atât de mult, care înfășoară viețile atâtor oameni în noduri. În locul acestuia, există acum o meditație ca act de iubire.”
3. Acum imaginează-ți că persoana pe care ai susținut-o cu compasiune săptămâna trecută se întoarce acum spre tine cu privirea ei plină de compasiune. Mai întâi, reconectează-te cu sentimentul de compasiune pe care îl ai față de ea: dorința sinceră de a o vedea eliberată de suferință. Și să reconectăm cu acele fraze care ți se par cele mai potrivite: Îmi pasă de dificultățile tale. Fie să fii ținut cu compasiune. Fie ca inima ta să fie în pace. Aceeași persoană pe care ai avut-o în minte săptămâna trecută recunoaște acum ceea ce ție îți este greu. Aceeași persoană îți oferă aceeași tandrețe, aceleași urări de bine, pe care tu le-ai oferit-o. Le pasă de dificultățile tale. Fie să fii ținut cu compasiune. Fie ca inima ta să fie în pace.
4. Permite-ți să primești cât mai mult din dorințele lor pline de compasiune. Lasă-le să îți atingă inima.
5. Acum încearcă să îndrepți aceeași compasiune spre tine. Îmi pasă de dificultățile mele. Fie să fiu ținut cu compasiune. Fie ca inima mea să fie în pace. Este posibil ca ceea ce apare să fie chiar ceea ce ne stă în cale, fiecăruia dintre noi. Din nou, aceasta nu este o scuză pentru a ne judeca pe noi sau experiența noastră. Este clar unde este nevoie de iubire. Ea trebuie aplicată acestor bariere dintre noi și această viață. Îmi pasă de dificultățile mele. Fie să fiu ținut cu compasiune. Fie ca inima mea să fie în pace.
6. Ține blând în tine ceea ce apare. Ia-ți timp să te obișnuiești să semeni aceste semințe ale compasiunii.
Fii atent la locurile în care compasiunea apare în viața ta, în fiecare zi. Observă unde apare compasiunea în mod natural și unde ar avea nevoie de cultivare. Încearcă să petreci zilnic ceva timp reflectând asupra intenției inimii tale în această practică.